dupa gips

E oribil. Clasic, nerabdarea se rasplateste. Cu o situatie pentru care nu esti pregatit oricat ai citi si-ai astepta. Nu c-as fi sperat sa dansez din ziua 1 insa fara scutul gipsului esti back to zero. ZERO! Trebuie sa reinveti TOT: regulile deplasarii, limite noi (de la plesnitul nemilos al gipsului la no touch policy), indatoriri noi si groaznice.

Prima, aia de a-ti privi si accepta noul picior. Adica un membru congestionat si chircit, jumatate cat fratele sanatos, cu muschi atrofiati, zero forta si-o piele vis.

Vorba ortopedului, la marea dezvelire: Prima chestie pe care-o faci cand ajungi acasa ... e o baie! :) Corect! da' nu-ti spune si cat de dubios va fi totul, cum iti va flutura piciorul necontrolat, cat de greu te vei deplasa pe gheata si printre muntii de zapada de pe trotuarele din Bucuresti, cum se va umfla si invineti piciorul la primul contact cu apa calda, cum nu vei putea face absolut nimic cu el... Panica, dezgust, dezamagire!!!

In plus, piciorul pare a avea si alte probleme ... ligamentele afectate inseamna alte investigatii si distractii nebanuite. Dar sa ne concentram pe indoit piciorul si pe recuperarea muschilor.

Greu. Genunchiul e umflat si nu pot avansa la orteza - o structura SF metalica gandita sa blocheze miscarile haotice ale genunchiului cu ligamente intinse si sa te protejeze de alte posibile accidente, rupturi de menisc si de cartilaj. 5 zile ma deplasez minimal, mai putin chiar decat reuseam cu gips si ma tratez cu gheata si ketoprofen.

In rest, nimic previzibil la orizont. Stai si asteapti. Te programezi la computer tomograf si RMN si speri sa nu fie cazul sa te operezi. Asta-i bau-bau-ul suprem. Mai ales ca, de cand tot "traiesti lent", te-ai pus la punct cu procedurile clasice de ligamentoplastie, cu artroscopia (exista pe youtube foarte multi genunchi operati si simulari de operatie) cu ce-i aia rahianestezie (brr!!!)... care-s riscurile, cat de lunga si grea e recuperarea.

Tot exersand asa rabdarea, inevitabil ajungi sa cugeti. Realizezi ca genunchiul ti-a regandit complet programul si prioritatile. Intelegi ca s-ar putea sa nu ajungi curand la munca, ca e posibil sa pierzi niste proiecte dragi si sa-ti iesi din mana. Muncesti cat poti de-acasa, chinuindu-ti piciorul cu pozitia "la laptop" pentru ca nu poti renunta. Ti-e dor sa fii in miscare, viu. Si poate tocmai de-asta stii clar ca ce urmeaza va fi mai ales "despre picior". Despre tine. Un egoism de care te-ai ferit destul de incapatanat in viata pe doua picioare... acum e obligatoriu. La fel sunt si prietenii adevarati (ramasi putini dupa 6 saptamani de gips), oamenii misto (uitati pe drum, din neglijenta sau tinuti departe de stilul de viata), intamplarile care merita.

Ciudat cum, dupa gips, simti nevoia sa te scuturi si de obiceiurile proaste, de relatiile dezechilibrate, de obligatiile absurde, de apele caldute, de lucrurile care te consuma si nu-ti ofera nimic in schimb. Sa faci lucrurile cum trebuie, for a change. Sa vedem cum va fi. In mod clar, greu. Dar asa e corect. Fingers crossed!

in gips

Pai sa continuam povestea piciorului accidentat. Sa finalizam odata acest post retrospectiv, inceput in ianuarie si "adunat" din insemnari si rescrieri ocazionale. Sper sa fie de folos cuiva.

Sunt in gips din 6 ianuarie. N-am putut scrie pe blog. Am inceput, am sters, am revenit.
Consum informatie la "tsunami", din toate partile si-n toate formele. Singurul lucru fix din toata povestea asta sunt eu. Punctul fix, greu de miscat si de multumit :)

Am ajuns sa scriu scurt. Pe twitter. E inclusiv un exercitiu. In plus, se potriveste cu starea mea. Partea proasta e ca nu prea am stare, imi fug gandurile de la atata stat, de la sutele de incercari de a face totusi ceva cu restul functional din mine. Asa ca-s cu mintea-mprastiata. N-am ganduri mai departe de 140 de caractere, asta cand vreau sa zic ceva. De cele mai multe ori tac, asist, monitorizez, imi distrag cu volupate atentia de la propria persoana.

Apoi imi amintesc ca-s fiinta rationala si (intr-un stil Tourette delicios pt privitorii ocazionali) dau search-uri febrile dupa informatie despre starea mea, despre fractura de platou tibial, cum sa-ti faci viata suportabila cat stai imobilizat (cica ceaiul de relaxare e obligatoriu daca vrei sa ai viata buna cu-n pacient in gips) cat dureaza recuperarea - intr-o incercare de a controla totusi ceva din ceea ce urmeaza. Rezulta ca am invatat mult despre genunchi si cum sa te porti cu el odata ce l-ai deranjat. si am aflat ca rabdarea e a mai buna calitate a omului. Conexiunea internet plus capacitatea de a sapa prin rezultatele scuipate de google ajuta si ele. Asa am gasit http://www.mybrokenleg.com/, un fel de indreptar al patzitului, pus cap la cap de un autor colectiv care le-a patzit si vazut pe toate. Spicuiesc din sfaturile gasite aici ... mai ales din acelea pe care eu chiar am reusit sa le urmez (si daca eu - mama inconsistentei - pot, atunci nu exista scuza:)) :

Grija mare cu deplasarea. Daca nu e musai mai bine renunti. Nu exista un mod sigur si comod de a te deplasa cand ai un picior in gips din coapsa-n-glezna. Carjele au viata si personalitate proprie. Mai ales la inceput, cand inca n-au devenit parte din corpul tau, iti joaca tot felul de feste: Aluneca aproape pe orice suprafata, se misca nesincronizat, ca niste picioare de barza beata, cad - indiferent cat de bine le-ai asigurat tu, iti omoara palmele, bratele, spatele (sigur, aici contribuie si greutatea ta, in crestere de la viata de canapea si rontaiala obsesiva), te frustreaza - totul e prea departe cand esti in carje. Asa ca, pentru siguranta si integritatea celuilalt picior, grija mare unde calcati cu carjele: daca e ud pe jos, daca e un colt de covor sau orice alta carpa care-ti poate fugi de sub picior/carja, think again & try again! Asta in casa si pe loc drept. Scarile si mersul pe-afara, eventual prin zapada plus gheata cum am eu ocazia, sunt pentru avansati si le vom trata, cu maxima seriozitate, mai incolo. Pe moment retinem doar regula de aur a deplasatului pe scari "up to heaven - down to hell" adica la urcat bagam la inaintare piciorul bun iar la coborat pe cel in gips.

Nu -i de insistat nici cu deplasarile cu masina. Eu m-am lecuit sever dupa cele 6 ore de la Livigno la Milano, de unde aveam avion spre Bucuresti. 6 ore pe bancheta din spate, in care iti cam tii in mana piciorul gipsat ca sa nu fuga stanga-dreapta, ca sa amortizezi socul trepidatiilor si sa nu omori soferu' cu strigatele de agonie. Ignori fara probleme Alpii si drumul absolut spectaculos de la 3000m. Injuri Europcar pentru ca ti-au dat o masina fara cauciucuri de iarna iar lanturile cumparate din banii tai nu fac fata. Injuri la fiecare franare si accelerare, nu mai vorbesc de gropi, praguri si alte denivelari urbane. Opresti des pentru pipi la benzinarie - ceva cu totul si cu totul special cand esti in gips. Injuri ploaia torentiala de la Milano care-ti anuleaza plimbarea in carje la care sperai.



Nu low cost daca trebuie sa zburati! Astia n-au resurse pentru situatii speciale precum picior in gips care trebuie tinut intins la nivelul corpului. La low cost, fie el si easyjet, platesti 2 bilete extra pentru augustul picior. Iar la Bucuresti cobori din avion pe brate ...ca noi asa suntem dotati.


Organizare! trebuie sa stii cu precizie ce vrei, de unde, pe unde trebuie sa te misti, unde lasi diverse chestii de care vei avea, la un moment dat, nevoie. Si sa te astepti ca totul sa dureze de 3-4 ori mai mult decat erai obisnuit. Orice actiune se descompune in zeci de miscari, atent planificate si indeplinite cu maxim de grija. Pana si banalul imbracat - asta daca reusesti singur! :)

Grija si mai mare cu moralul! Nu-i de gluma! Mintea trebuie ocupata mereu cu ceva si chiar daca pare destul de usor de facut, constati nu de putine ori ca n-ai chef de nimic din ce poti face, ca nu te poti concentra nici pe carti, nici pe scris, nici sa faci vreun lucru suficient de mult cat sa capete sens. Tanjesti, in schimb, si suferi ca un caine dupa tot ce implica deplasare bipeda. La TV vezi doar campionate mondiale de ski alpin, patinaj, in filme personajele alearga cu sete sau inoata eliberator, altele danseaza tango, ies in oras si se-mbata, poarta tocuri, jeans si rochii. Pe scurt, majoritatea look good "do stuff" &"go places" ceea ce nu poti spune despre tine cand esti in gips. Si cand iti zici tu cu umor ca alea's doar niste personaje pe cand tu esti ceva real, cu intelect si viata launtrica bogata, realizezi ca prietenii tai nu's personaje (ba da, sunt, dar nu la propiu) si ca ei se duc cat se poate de "in corpore" la toate petrecerile, concertele si intamplarile pentru care, de altfel, primesti si tu invitatii in fiecare zi... De-pri-mant! e-ner-vant!!


Investiti cu incredere in filme, reviste si muzici diverse si noi. Redescoperiti biblioteca! Sigur au ramas cateva carti bune necitite. (Ce-i drept, in 3 zile de stat in gips la Livigno am terminat Herzog. Problematic dup-aia a fost ca dintre cele 8-9 incepute, sa gasesc o alta carte care sa ma prinda si sa-mi consume timpul.) Ce m-a mai scos din nervi (dar mi-a facut oarecum altii) a fost sa citesc finally toate mailurile si link-urile interesante primite din decembrie incoa'. Sa trec prin tot felul de studii, articole, statistici, glumitze, comicsuri, site-uri, spoturi, barfe si can-can-uri. Info is good. Da', evident, te si oboseste. Si te frustreaza. Stii, de la nivel de tastatura, cam tot ce se-ntampla-n lume, oras, agentie, gashca iti vin sute de idei pe ora da' nu prea te poti implica in nimic. Speri doar sa tii minte ce e important si sa pui in practica cand oi putea pune picioru-n pamant.

O alta chestie care mie mi-a facut bine a fost papa bun. Dupa bulimia care se instaleaza la cateva zile dupa accident, cand incepi sa te obisnuiesti cu statul in fund cu piciorul pe perne, la gheatza, constati ca daca nu te opresti risti sa nu-ti mai poti ridica minunata faptura de jos. Cu atat mai putin in singurul picior valabil ramas. Asa ca faci lista de do's and don'ts si te tii (ce ocazie minunata) de ea:

Do's: lactate slabe, degresate, peste (mai ales somon, sardine), carne de pui/curcan fara grasimi, legume si verdeturi (broccoli, morcovi, dovleac, fasole, naut), fructe (struguri; mere - care sunt cica tare bune la lipit oase, pentru ca au boron, o substanta care favorizeaza absorbtia de calciu), migdale neprajite, seminte de susan, cereale integrale fara zahar, fructe uscate (mai ales caise, prune si curmale), sucuri de fructe, pasta de tomate si paste integrale gatite fara grasime, paine integrala putina si MULTA APA MINERALA (oricat ai vrea sa eviti drumul pana la baie)!!!


Don'ts: Cafea (de la 1 in sus, roade tot calciul), sucuri carbonatate, ciocolata, sare, lactate, carne rosie, fast food, alcool, paine si patisericale. Nu doar pentru ca ingrasa ci pentru ca ataca fix oasele.

Cast-away fashion e o categorie de tot rasu'-plansu’. Da’ trebuie sa te resemnezi si sa mai uiti de stil si de perechile de cizme/rochiile/ ciorapii colorati/paltoanele pe care n-o sa le mai porti toata iarna. Prietenii tai buni sunt pantalonii largi de trening (eu am optat pentru unii L, cu 2 marimi mai mari dar extrem de eficienti la incorporat piciorul in gips si la dezvelit acelasi membru pentru tratamentul cu gheata) si hanoracele cu buzunare. Buzunarele sunt un “must have” al sezonului, pentru ca te ajuta sa cari chestii de colo colo. Cu cat mai multe, cu atat mai bine. Sosetele sunt un capitol important: trebuie sa fie groase, ca n-ai chef sa te-mpiedici in papucii de casa; cat de cat tratate anti-alunecare (modelul cauciucat partial in talpa e pur si simplu “state of the art” si sa nu stranga glezna. Sunt foarte utile in procedeul macara, folosit pentru a muta si aseza de colo colo piciorul cu mana.



Masaj! Nu e moft ci se impune. Dupa o saptamana de dormit in aceeasi pozitie cu piciorul gipsat pe perne si de stat in fund pe canapea cat e ziua de lunga vei urla garantat dupa un masaj, cat o fi el de neprofesionist. Daca glezna nu e-n gips atunci si laba piciorului trebuie masata. Mai ales ca-ti arata clar ca nu-i convine ca intre tine si ea s-a interpus restul piciorului si gipsul. Cu mine a fost complicat, mai ales dupa zbor, cand tot ce ramane liber din piciorul accidentat de umfla dureros de la presiune. Glezna anghilozata, picior rece bocna, movuliu - da, stiu, culoarea invingatorilor - durere generoasa. Fara masaj si gheata as fi fost foarte nefericita.

Asa ca insistati pentru masaj. Fara rusine. Cei din jur ar trebui sa se simta motivati sa va serveasca. Dupa masaj sunteti alt om...un tiran mai mic, mai vesel, mai linistit si inclusiv mai capabil sa-si care si singur niste lucrusoare :).


Cam asa, pe scurt, despre supravietuirea in gips si carje. All in all, se poate trai si-asa...o vreme. Important e sa te amuzi cat poti de situatie si sa te disciplinezi. Sa nu te lasi controlat si sa-ti gasesti feluri de-a-ti antrena mintea si umorul, ca de muschi nu poate fi vorba.

some kind of art project

O idee batuta in cuie frumusel de Alex Galmeanu. Ma duce, lateral, cu gandul la povestea cu fiul care batea cate-un cui in usa pentru fiecare greseala comisa. Stiti morala. In arta ea se mai schimba...

Gasita la Daniel Voicu

Enter 2010

Iata-ma si-n 2010. Incepuse bine. In Livigno, o statiune cu totul si cu totul duty free din Alpi, la granita dintre Italia si Elvetia...la zapada de-un metru juma', cea mai de-la-mama-ei pizza (de retinut si de reeditat varianta cu ricotta si spanac), cele mai cu vino-ncoa paste (traditionalii Pizzocheri Valtellinesi din faina integrala cu salvie, legume, branza proaspata si muuult parmezan) cel mai ieftin alcool, in fel si chip servit (a se citi rom cu ceai si nu invers, whiskey cu ceva cafea nu irish coffee) si cele mai multe si bune partii.

Ma cam codisem eu sa ma arunc chiar asa la o vacanta la ski, ca nu prea ma gaseam in cea mai buna forma fizica (programul post honneymoon devenise criminal si incompatibil cu sala) si ma cam visasem in stransa relatie cu o fractura…nu imposibila daca te gandesti ca veneam dupa un an de pauza si fara vreo tura de incalzire pe partiile autohtone.

But I'm no chicken. Doar mergeam acolo cu nasii nostri, cu care cu greu ne putem vedea, ei ducandu-si traiul si muncile la Londra. Ratiunea i-a dat, asadar, ignore intuitiei si intoxicatiilor sub forma de vise rau-prevestitoare. Asa ca, dupa o mobilizare exemplara din partea proaspatului sot, o saptamana de ski in Italia a devenit evadarea perfecta. Iata-ma deci in clapari, pe schiuri, complet echipata, loving every bit of it (dupa stressul de inceput si o tona de ezitari).

Aici se rupe filmul. Ziua 3, spre final, dupa "no woman no fall" si dupa o pauza in varf de munte (pe la 3000 si) si-o gura de Bombardino (un lichior de ou delicios servit fierbinte, la cana, cu frisca si pai) absolut necesar din cand in cand pe cele minus 25 de grade la care ne dadeam: genunchiul stang cedeaza, cadere banala, cu schiurile in picioare si-un trosc suspect care ma arunca iremediabil in valea plangerii. Urmeaza 10 minute de durere atroce si frig plenar in asteptarea paramedicilor salvamontisti. Prima targa soseste dar se opreste mai sus pe partie, pentru domnul care tocmai facuse un infarct. Dam, stringand din dinti, prioritate cazului mai sus amintit si-ncercam sa explicam in italiana aproximativa (invatata in adolescenta de la Non E la RAI :)) ce ne doare. Vorba nasului Costel, ajuns ingrijorat la locul faptei: "trebuia sa se-ntample asta ca sa ne dam seama ca Irina stie italiana!" Atunci am ras.

Dupa verificari la piciorul suspect timp in care injuram intens pe si de saraca mama a salvamontistului si-n general orice-mi intra in vizor - in mare parte schiuri si clapari din directia carora se auzea "is she allright? avete bisogno di aiuto? did anyone call the banana? (adica targa)" - se decide ca nu pot merge pe picioare pana la telecabina si ca voi face coborarea vietii mele, atarnata pe targa intre doi minunati schori salvamontisti, pana jos, la baza muntelui. Adica cam10 minute interminabile (nu stiu exact ca am cedat la un moment dat) in care m-am tinut de targa pana nu mi-am mai simtit mainile - in fine si din cauza frigului. 10 minute incepute pe "all is full of love" cantat in cap, cu ochii mari la crestele si varfurile brazilor, la cerul ala limpede de ger, la cabinele cu turisti care urcau; apoi teleschiul, iar telecabinele, apoi un drum prin padure, niste schiori curiosi, apoi ups! o galeata de zapada pe fata - ca bravii mei schiori franau si virau cu mine-n carca pentru binele nostru :); ups, o denivelare de m-am intors vreo 90 de grade intre cei doi, ceea ce mi-a reamintit sa injur si la scurt timp sa ma rog in fel si chip sa se termine; dar nu ajunsesem nici macar la jumatatea drumului, coboram in viteza si muream de frig si de frica, imi inghetase zapada pe fata, strangeam din gene si ele intepau. Dupa asta am pierdut sirul, nu mai stiam sub ce teleferic suntem, nici cat mai e, da-mi aminteam perfect versurile de la "for whom the bell tolls"

Dupa alte cateva masti faciale cu zapada si intoarceri cu targa demne de triplu-lutz-urile din patinaj, ajung la caldura, in ambulanta unde un asistent imi da jos zapada de pe fatza si ma felicita pentru conversatia spumoasa (asa fac io cand mi-e frica) si apoi la spital.

De pe targa pe masa, jos textila si armatura (claparii ies cel mai greu din piciorul deja umflat) si da-i investigatii cu urlete si proteste monosilabice, si eu si doctoru’ complet lost in translation. Piciorul se verifica cu blandete si-apoi se inoada in cateva sensuri pentru stabilirea pagubelor. La aparate Dr. Giacomo Barbalace dupa cum zice ecusonul, drept pentru care pufnesc. Hai ca ma tin bine!

Dupa cam o ora de radiografii si RMN se insinueaza un diagnostic de fractura dar nu se iau masuri importante in afara unui bandaj elastic. Sunt retrogradata la scaun cu rotile si-apoi la carje si trimisa acasa cu reteta de painkiller si rugamintea de a reveni a doua zi pentru tratament allinclusive. RMN-ul nu-si dezvaluie tainele imediat si, fiind eu un oaspete de seara al spitalului, plec fara un diagnostic clar. Revin a doua zi dupa o seara complicata inceputa cu urcatul celor aproximativ 40 de trepte, inguste de 1 metru si inghetate, asternute in cel mai pur si logic stil de arhitectura montana de la locul maxim pana unde putea urca masina si pana la usa pensiunii unde eram cazati.

Ideea e ca un picior umflat si dureros care trebuie tinut intins perfect iti cam anuleaza placutul obicei al urcatului scarilor, operatiunea necesitand 10 minute de analiza, discutii, vaicareli si lacrimi mandre pana la gasirea solutiei: “da-le dracului de carje, ca n-ai forta-n maini nici sa mergi. Te car eu!” Asa ca, pe intuneric si printre nameti cat mine, am urcat culoarul de scari in bratele iubitului meu, intr-o pozitie demna de o fosta balerina de scoala primara :) Semispagat-ul in aer cu piciorul sustinut intr-o mana intra de atunci printre schemele obligatorii din patinajul artistic.

Ala a fost momentul in care am realizat cat de greu urma sa fie si cat de bine graia baiatul ala care pe langa “wear sunscreen” zicea ceva si de “be kind to your knees/ you’ll mis them when they’re gone”. Ceva ce n-am inteles decat pe 5 ianuarie 2010. Dupa urcatul scarilor, care dura, in medie, vreo 8-10 minute, am stabilit rand pe rand recorduri si la probele: “dus la baie” – 10 minute, imbracat pentru stat in casa - 15 minute, imbracat pentru iesit afara - 20 spre 25, somn – 4-5 ore cu pauze, etc.

A doua zi a fost si aia cu diagnosticul final (fractura platou tibial extern cu intindere ligamente colaterale si hemartroza), cu punctia pentru scoaterea lichidului adunat la genunchi (devenise saracul un fel de ticking bomb), cu gipsul (ceva fitzos, dintr-o rasina acoperita cu mult bandaj elastic) si – de departe cel mai horror moment- prima mea injectie in burta (util daca nu vrei complicatii cu tromboze si vene blocate, dar de vis pentru o iubitoare de ace) pe care urma sa mi-o autoadministrez prêt de 30 de zile, in fiecare zi de atunci incolo. Inutil sa povestesc cu cata naturalete mi se explicau grozaveniile astea, eu insistand mai in italiana mai in engleza ca n-am ioc de experienta la fracturi. Sincere felicitari, zice Dr. Barbalace! Si cam atat.

Drept consolare, cam la vremea injectiei, din salonul alaturat rasuna urletele unei alte domnisoare … o fractura de femur de toata frumusetea care ma arunca pe mine intr-un derizoriu de tot orgoliul ranit. Zic multumesc si ma recunosc norocoasa inclusiv la sugestia asistentei medicale Martina, altfel toata un zambet si-o-ncurajare, dar cam depasita de situatia din cealalta camera. Busy day in statiunea de ski.

Parasesc astfel scena principala si ajung in carucior cu rotile, la triaj la semnat fisa de externare unde ne-o luam, consortul si cu mine, intr-un mare fel. Cum numai o companie de asigurari ti-o poate servi… Pe scurt, caci povestea merita o dezvoltare separata, platim toate serviciile medicale golindu-ne cardurile si (in)jurand razbunare!

Ne mai ramaneau trei zile pline de stat (si nimic mai mult) cu piciorul sus, la gheata (care se gasea gratis pe toate drumurile si balcoanele), in minunatul si frustrantul Livigno, urmate de-un drum de-o zi cu masina pana la Milano si zborul inapoi acasa, unde m-astepta carantina de-o luna etc. Nimic mai simplu. Dar despre asta, in episodul urmator…