Sindromul Stockholm

azi am ramas fara artromot, robotelul care mi-a flexat gentil si eficient piciorul timp de aproape o luna, cat sa nu ramana genunchiul blocat chestie care ar fi fost un bilet sigur la o noua operatie. L-am urat primele zile. cam 2 saptamani, de fapt. Piciorul meu vroia sa stea drept, sa nu se miste, iar robotelul insista sa-l indoaie in fiecare zi mai mult, cam cu zece grade mai mult. Iar piciorul e prizonierul artromotului. Talpa e fixata intr-o banda puternica si e bine sa nu te misti, sa nu incordezi, sa nu schimbi pozitia, sa nu trisezi. Asa ca l-am urat pe artromot. Mi-a fost teama de el, de impasibilitatea cu care functiona odata programat sa flexeze piciorul la un numar de grade. L-am si iubit, in momentele cand imi arata ca progresez. De cele mai multe ori m-a frustrat, pentru ca insista sa-mi arate mai putine grade flexie castigate decat imi propusesem si decat speram. Cel mai mult l-am urat cand am dat inapoi. De ziua unui ONGist, Costel Popa de la Salvati Dunarea si Delta. Incantata de flexia mea de 106grade mi-am zis ca-s foarte tare si ca merit sa ies din casa la petrecerea sus-numitului. Chestie, de altfel foarte frumos (si mai ales util si eliberator pentru creierul captiv in corpul cu buba) intamplata. a fost suficiente cam 2ore juma' de fatzait de colo colo in carje si stat cu piciorul sub masa si la dolce vita s-a dus pe plua, cum zice Tetelu, iar mandra de mine scancea "a vreau acasa" intr-un picior bun siun altul care semana cu-o buturuga serioasa, ca alea de se taie ilegal prin padurile patriei. Acasa, artromotul ma astepta sec sa-mi povesteasca cum 106grade flexie urmau a fi un vis frumos pentru vreo 4zile de chin.
Cu lectia invatata si tactica imbunatatita, am revenit la sentimente mai bune fata de artromotul de pe canapeaua din living. Ma astepta mereu cuminte sa-l pornesc, sa-i misc butoanele si sa ajungem impreuna la unghiuri interesante. Curand, avea sa-mi dea totul: punctul maxim de flexie de care e un artromot in stare si dincolo de care relatia nu mai are viitor. Asa a ajuns sa ma plictiseasca. Pe langa cel din sufragerie, a fost si cel de la sala de kineto ... unul mai obosit si mai trepidant. 45 de minute in acel artromot erau pur si simplu plictiseala de moarte. Aproape ca nu mai puteam suporta sa-l vad, cu toata utilitatea dovedita. L-am mai tinut acasa o saptamana pe artromot, de verificare si ca gadilitor de orgoliu. Ma simteam totusi bine stiind ca pot oricand sa-l rog de-o re-confirmare. stiind ca pot sa-mi pun talpa la orice ora in locsorul special si el sa flexeze lent si gentil pana la punctul maxim. In ultimele zile chiar l-am folosit foarte putin.
Dar azi, in goana mea intre fizio, kineto, ore de munca la calculator, in rutina zilnica de pacient in recuperare, am primit un apel de la Madalina. Madalina e o fata draguta care are grija ca artromotul sa ajunga la pacienti acasa si de-acolo inapoi la firma de echipamente medicale. Cand am vazut apelul de la Madalina, mi-am dat seama ca azi e ziua in care artromotz trebuie sa plece. M-a cuprins panica si-n minte mi-a incoltit ideea de a amana momentul. Nu prea vroiam sa plece artromotz. Dar aveam un contract de inchiriere pe undeva care zicea ca trebuie si cu gandul la seria noua de pacienti cu plastie de LIA, am acceptat situatia. Madalina a venit, l-a verificat si l-a luat. Am plecat odata cu ea catre kineto si pe dru am privit de doua ori pe bancheta din spate: artromotul statea pliat cuminte si nu zicea nimic. Nu-mi mai arata niciun grad. Dar afara era soare si eu aveam de facut exercitii noi, cu saculeti de nisip si totul era bine.
Am ajuns acasa, era seara si cand de la intrare am aruncat o privire in sufragerie, spre canapea, inima mi-a stat in loc o secunda. Apoi mi-am amintit de Madalina, de pliat, de semnat de predare samd. Artromotul nu mai era cu mine. Si nici sentimentul de siguranta. Gata cu dragostea pentru instrumentul de tortura. Se vede treaba ca am evoluat. De-acum ne bazam doar pe proprii muschi pentru flexie. Si pentru altele..sper din ce in ce mai multe.