La noi in casa se canta. La noi in masina se canta. nimic pretentios, dar se canta.
La mine-n casa canta mama. Asta-mi amintesc de mica. Cum m-a impresionat prima oara cand a transformat vocea severa intr-un cantec calm si cald.
Si uite-asa weekendul trecut, lalaind diverse prin casa - el la chitara eu la ce-apucam, mi-au rasarit in minte versurile unui cantec de-al Corinei Chiriac "Inima ta, ma joac-asa, ba nu, ba da, ba nu, ba da, ba nu, ba da/ ma pune pe foc.." Si nu mi l-am mai putut scoate din cap. Il canta mama, alintandu-se, cu umor si joc de primadona. Asta si multe altele.
Tuesday, 13 April 2010
Tuesday, 6 April 2010
slow living
Experimentez un "slow living" mult mai autentic decat ala din vreo miscare new age. Nu e niciun downshifting, fuck it, nimic intelectualizat. Doar un picior mai prost care ma tine pe loc si ma educa sa-mi placa fiecare nimic mic. Asta de vreo cateva luni deja.
Azi a fost in felu' asta:
Dimineata trezita devreme. Cam fara voia mea, mai mult de nevoia unei tavi de friptura puse in cuptor. M-am trezit mahmura de la aburii de vin si bere in care se inecase nu creierul meu, de altfel doritor, ci niste pulpe de miel fraged. Cu barbaria asta a inceput dimineata; si-a continuat cu micul dejun hiper-caloric, ca-n zilele bune din adolescenta cand topeam tot in maxim 2 ore (Iasiul cu dealurile si drumurile lui sa traiasca!). Am macat gurmand, imbucaturi multe si marunte, cu tot felul de gusturi uitate in ultima vreme. Salata si spanacul crud au fost din belsug pentru calmarea sentimentului de vinovatie si pentru exersarea masticatiei.
Apoi am zacut. Am primit si-am dat binetze la telefon. Discutii incepute cu Hristos a inviat si terminate cu planuri. pe termen lung, ca doar pe astea mi le permit. In 5 luni voi fi mai normala. Si pentru asta mi-am facut ratia zilnica de 2ore jumate interminabile de exercitii pentru reabilitarea piciorului. Crunt, exasperant, tembelizant sa numeri miscari izometrice, secunde, unghiuri, repetari, multe serii de cate 15 sau 20 exercitii. Privire fixa, piele transpirata, voce gatuita, murmur de dement, icneli si poticneli, sudalmi si nervi. Si peste toate gheatza.
Partea buna a zilei incepe cu imbracatul frumos (funky cum s-a exprimat soacra-mea) si cu iesitul afara - in haine subtiri si bratari colorate si zornaitoare, cu muzica-ntr-o ureche si cu lumea de afara in cealalta. Prima oara dupa multa vreme in masinica galbena. La care oamenii zambesc. Regasit CDuri de la care imi luasem gandul, cu naduf. Ascultat. Bun. Suntem aproape. Aproape de ce-mi amintesc ca eram.
Oamenii ma privesc cu ceva ce aproximez a fi mila. Groaznic! De ceee?! Am carja, da-s dragutza!!! ... ma intreaba toti "ce-ati patzit, domnisoara?" si io ma simt iar copchila cu genunchi julitzi si mutra iscoditoare. Nu dau explicatii. Prefer sa ma holbez la ciresi, zarzari, corcodusi. Si nu en passant, ca nu-mi iese figura. Trebuie sa ma opresc pentru a-mi fixa privirea pe ceva fara sa ma dezechilibrez. Asta inseamna mai mult timp pentru contemplatie. Imi dau seama ca starnesc ceva mila cu privitul meu fix la flori si cu carja. da-mi dau seama mai tarziu...dupa ce-mi trece privitul, mirositul, minunatul, exclamatul. Si toate se fac cu pasi mici, atent asternuti pe alei. Mersul asta pe picioarele tale nu e chiar ca mersul pe bicicleta :) Ruleaza talpa, nu ridica soldul, indoaie genunchiul. Doare? Opreste-te! Stai jos. Tine piciorul sus. Mai bine, stai intinsa pe banca cu capul in poala iubitului si uita-te la cer. Pune-ti castile in urechi si da drumul la ce muzica ti se pare ca merge cu albastrul pastel, cu forfota din Ioanid si cu soarele. Ian Brown. Solarized. Stai asa. E foarte bine! Fantazeaza! Ce scena ar merge acum? Copilul ala cu bicicleta ar cobori panta, ar cadea si s-ar lovi. Fetita si-ar murdari ciorapeii albi si-ar incerca sa si-i curete cu scuipat, ascunsa de bunica-sa dupa un copac. Adriana Muraru ar fuma cool multe tigari pe tocurile ei de rock chic si-ar avea 2 copii cu-n barbos chel la fel de cool. Ar avea vocea de la stiri doar ca si-ar striga pustiul. Nu conteaza ce-ar spune. E doar figuratie. la fel si compozitoarea Andreea Andrei, teatral fardata. Sau sotul ei Ionel Tudor in geaca rosie. Figuratie. Personajul principal esti tu. Si fetita care merge aproximativ, tinuta cu indemanare si cumva comic de maica-sa in ham, stie si ea asta. Altfel n-ar trage spre tine cu incapatanare si nu ti-ar zambi. Sau poate o fi doar de la floarea albastra de fetru prinsa la reverul cardiganului nisipiu. I-as da floarea daca i-ar placea. Ne-am imprieteni.
Si barbatul de 37 de ani care se tot uita la tine cand isi trage pustoaica in masinuta. E interesant. Sportiv dar longilin, cu haine cool si-un port-bebe complicat in spate. ceva premium. seamana cu tipul din reclama Milli, aia cu nimic nu e mai natural decat grija. Sau cu eros ramazoti. In filmul asta am figuratie de prima mana. Si ce vreme! Ce lumina! Ce culori! si cum mi-a mers mie mersul fara carja!!! 7 minute de gratie pana la durere. Poate 10.
Ziua se incheie cu drumul lalait pana la otopeni, unde exersam un alt fel de bird watching si cheful de a ne duce departe. Cand ne adunam de pe drumuri suntem cei mai intregi.
Azi a fost in felu' asta:
Dimineata trezita devreme. Cam fara voia mea, mai mult de nevoia unei tavi de friptura puse in cuptor. M-am trezit mahmura de la aburii de vin si bere in care se inecase nu creierul meu, de altfel doritor, ci niste pulpe de miel fraged. Cu barbaria asta a inceput dimineata; si-a continuat cu micul dejun hiper-caloric, ca-n zilele bune din adolescenta cand topeam tot in maxim 2 ore (Iasiul cu dealurile si drumurile lui sa traiasca!). Am macat gurmand, imbucaturi multe si marunte, cu tot felul de gusturi uitate in ultima vreme. Salata si spanacul crud au fost din belsug pentru calmarea sentimentului de vinovatie si pentru exersarea masticatiei.
Apoi am zacut. Am primit si-am dat binetze la telefon. Discutii incepute cu Hristos a inviat si terminate cu planuri. pe termen lung, ca doar pe astea mi le permit. In 5 luni voi fi mai normala. Si pentru asta mi-am facut ratia zilnica de 2ore jumate interminabile de exercitii pentru reabilitarea piciorului. Crunt, exasperant, tembelizant sa numeri miscari izometrice, secunde, unghiuri, repetari, multe serii de cate 15 sau 20 exercitii. Privire fixa, piele transpirata, voce gatuita, murmur de dement, icneli si poticneli, sudalmi si nervi. Si peste toate gheatza.
Partea buna a zilei incepe cu imbracatul frumos (funky cum s-a exprimat soacra-mea) si cu iesitul afara - in haine subtiri si bratari colorate si zornaitoare, cu muzica-ntr-o ureche si cu lumea de afara in cealalta. Prima oara dupa multa vreme in masinica galbena. La care oamenii zambesc. Regasit CDuri de la care imi luasem gandul, cu naduf. Ascultat. Bun. Suntem aproape. Aproape de ce-mi amintesc ca eram.
Oamenii ma privesc cu ceva ce aproximez a fi mila. Groaznic! De ceee?! Am carja, da-s dragutza!!! ... ma intreaba toti "ce-ati patzit, domnisoara?" si io ma simt iar copchila cu genunchi julitzi si mutra iscoditoare. Nu dau explicatii. Prefer sa ma holbez la ciresi, zarzari, corcodusi. Si nu en passant, ca nu-mi iese figura. Trebuie sa ma opresc pentru a-mi fixa privirea pe ceva fara sa ma dezechilibrez. Asta inseamna mai mult timp pentru contemplatie. Imi dau seama ca starnesc ceva mila cu privitul meu fix la flori si cu carja. da-mi dau seama mai tarziu...dupa ce-mi trece privitul, mirositul, minunatul, exclamatul. Si toate se fac cu pasi mici, atent asternuti pe alei. Mersul asta pe picioarele tale nu e chiar ca mersul pe bicicleta :) Ruleaza talpa, nu ridica soldul, indoaie genunchiul. Doare? Opreste-te! Stai jos. Tine piciorul sus. Mai bine, stai intinsa pe banca cu capul in poala iubitului si uita-te la cer. Pune-ti castile in urechi si da drumul la ce muzica ti se pare ca merge cu albastrul pastel, cu forfota din Ioanid si cu soarele. Ian Brown. Solarized. Stai asa. E foarte bine! Fantazeaza! Ce scena ar merge acum? Copilul ala cu bicicleta ar cobori panta, ar cadea si s-ar lovi. Fetita si-ar murdari ciorapeii albi si-ar incerca sa si-i curete cu scuipat, ascunsa de bunica-sa dupa un copac. Adriana Muraru ar fuma cool multe tigari pe tocurile ei de rock chic si-ar avea 2 copii cu-n barbos chel la fel de cool. Ar avea vocea de la stiri doar ca si-ar striga pustiul. Nu conteaza ce-ar spune. E doar figuratie. la fel si compozitoarea Andreea Andrei, teatral fardata. Sau sotul ei Ionel Tudor in geaca rosie. Figuratie. Personajul principal esti tu. Si fetita care merge aproximativ, tinuta cu indemanare si cumva comic de maica-sa in ham, stie si ea asta. Altfel n-ar trage spre tine cu incapatanare si nu ti-ar zambi. Sau poate o fi doar de la floarea albastra de fetru prinsa la reverul cardiganului nisipiu. I-as da floarea daca i-ar placea. Ne-am imprieteni.
Si barbatul de 37 de ani care se tot uita la tine cand isi trage pustoaica in masinuta. E interesant. Sportiv dar longilin, cu haine cool si-un port-bebe complicat in spate. ceva premium. seamana cu tipul din reclama Milli, aia cu nimic nu e mai natural decat grija. Sau cu eros ramazoti. In filmul asta am figuratie de prima mana. Si ce vreme! Ce lumina! Ce culori! si cum mi-a mers mie mersul fara carja!!! 7 minute de gratie pana la durere. Poate 10.
Ziua se incheie cu drumul lalait pana la otopeni, unde exersam un alt fel de bird watching si cheful de a ne duce departe. Cand ne adunam de pe drumuri suntem cei mai intregi.
Thursday, 25 March 2010
Sindromul Stockholm
azi am ramas fara artromot, robotelul care mi-a flexat gentil si eficient piciorul timp de aproape o luna, cat sa nu ramana genunchiul blocat chestie care ar fi fost un bilet sigur la o noua operatie. L-am urat primele zile. cam 2 saptamani, de fapt. Piciorul meu vroia sa stea drept, sa nu se miste, iar robotelul insista sa-l indoaie in fiecare zi mai mult, cam cu zece grade mai mult. Iar piciorul e prizonierul artromotului. Talpa e fixata intr-o banda puternica si e bine sa nu te misti, sa nu incordezi, sa nu schimbi pozitia, sa nu trisezi. Asa ca l-am urat pe artromot. Mi-a fost teama de el, de impasibilitatea cu care functiona odata programat sa flexeze piciorul la un numar de grade. L-am si iubit, in momentele cand imi arata ca progresez. De cele mai multe ori m-a frustrat, pentru ca insista sa-mi arate mai putine grade flexie castigate decat imi propusesem si decat speram. Cel mai mult l-am urat cand am dat inapoi. De ziua unui ONGist, Costel Popa de la Salvati Dunarea si Delta. Incantata de flexia mea de 106grade mi-am zis ca-s foarte tare si ca merit sa ies din casa la petrecerea sus-numitului. Chestie, de altfel foarte frumos (si mai ales util si eliberator pentru creierul captiv in corpul cu buba) intamplata. a fost suficiente cam 2ore juma' de fatzait de colo colo in carje si stat cu piciorul sub masa si la dolce vita s-a dus pe plua, cum zice Tetelu, iar mandra de mine scancea "a vreau acasa" intr-un picior bun siun altul care semana cu-o buturuga serioasa, ca alea de se taie ilegal prin padurile patriei. Acasa, artromotul ma astepta sec sa-mi povesteasca cum 106grade flexie urmau a fi un vis frumos pentru vreo 4zile de chin.
Cu lectia invatata si tactica imbunatatita, am revenit la sentimente mai bune fata de artromotul de pe canapeaua din living. Ma astepta mereu cuminte sa-l pornesc, sa-i misc butoanele si sa ajungem impreuna la unghiuri interesante. Curand, avea sa-mi dea totul: punctul maxim de flexie de care e un artromot in stare si dincolo de care relatia nu mai are viitor. Asa a ajuns sa ma plictiseasca. Pe langa cel din sufragerie, a fost si cel de la sala de kineto ... unul mai obosit si mai trepidant. 45 de minute in acel artromot erau pur si simplu plictiseala de moarte. Aproape ca nu mai puteam suporta sa-l vad, cu toata utilitatea dovedita. L-am mai tinut acasa o saptamana pe artromot, de verificare si ca gadilitor de orgoliu. Ma simteam totusi bine stiind ca pot oricand sa-l rog de-o re-confirmare. stiind ca pot sa-mi pun talpa la orice ora in locsorul special si el sa flexeze lent si gentil pana la punctul maxim. In ultimele zile chiar l-am folosit foarte putin.
Dar azi, in goana mea intre fizio, kineto, ore de munca la calculator, in rutina zilnica de pacient in recuperare, am primit un apel de la Madalina. Madalina e o fata draguta care are grija ca artromotul sa ajunga la pacienti acasa si de-acolo inapoi la firma de echipamente medicale. Cand am vazut apelul de la Madalina, mi-am dat seama ca azi e ziua in care artromotz trebuie sa plece. M-a cuprins panica si-n minte mi-a incoltit ideea de a amana momentul. Nu prea vroiam sa plece artromotz. Dar aveam un contract de inchiriere pe undeva care zicea ca trebuie si cu gandul la seria noua de pacienti cu plastie de LIA, am acceptat situatia. Madalina a venit, l-a verificat si l-a luat. Am plecat odata cu ea catre kineto si pe dru am privit de doua ori pe bancheta din spate: artromotul statea pliat cuminte si nu zicea nimic. Nu-mi mai arata niciun grad. Dar afara era soare si eu aveam de facut exercitii noi, cu saculeti de nisip si totul era bine.
Am ajuns acasa, era seara si cand de la intrare am aruncat o privire in sufragerie, spre canapea, inima mi-a stat in loc o secunda. Apoi mi-am amintit de Madalina, de pliat, de semnat de predare samd. Artromotul nu mai era cu mine. Si nici sentimentul de siguranta. Gata cu dragostea pentru instrumentul de tortura. Se vede treaba ca am evoluat. De-acum ne bazam doar pe proprii muschi pentru flexie. Si pentru altele..sper din ce in ce mai multe.
Cu lectia invatata si tactica imbunatatita, am revenit la sentimente mai bune fata de artromotul de pe canapeaua din living. Ma astepta mereu cuminte sa-l pornesc, sa-i misc butoanele si sa ajungem impreuna la unghiuri interesante. Curand, avea sa-mi dea totul: punctul maxim de flexie de care e un artromot in stare si dincolo de care relatia nu mai are viitor. Asa a ajuns sa ma plictiseasca. Pe langa cel din sufragerie, a fost si cel de la sala de kineto ... unul mai obosit si mai trepidant. 45 de minute in acel artromot erau pur si simplu plictiseala de moarte. Aproape ca nu mai puteam suporta sa-l vad, cu toata utilitatea dovedita. L-am mai tinut acasa o saptamana pe artromot, de verificare si ca gadilitor de orgoliu. Ma simteam totusi bine stiind ca pot oricand sa-l rog de-o re-confirmare. stiind ca pot sa-mi pun talpa la orice ora in locsorul special si el sa flexeze lent si gentil pana la punctul maxim. In ultimele zile chiar l-am folosit foarte putin.
Dar azi, in goana mea intre fizio, kineto, ore de munca la calculator, in rutina zilnica de pacient in recuperare, am primit un apel de la Madalina. Madalina e o fata draguta care are grija ca artromotul sa ajunga la pacienti acasa si de-acolo inapoi la firma de echipamente medicale. Cand am vazut apelul de la Madalina, mi-am dat seama ca azi e ziua in care artromotz trebuie sa plece. M-a cuprins panica si-n minte mi-a incoltit ideea de a amana momentul. Nu prea vroiam sa plece artromotz. Dar aveam un contract de inchiriere pe undeva care zicea ca trebuie si cu gandul la seria noua de pacienti cu plastie de LIA, am acceptat situatia. Madalina a venit, l-a verificat si l-a luat. Am plecat odata cu ea catre kineto si pe dru am privit de doua ori pe bancheta din spate: artromotul statea pliat cuminte si nu zicea nimic. Nu-mi mai arata niciun grad. Dar afara era soare si eu aveam de facut exercitii noi, cu saculeti de nisip si totul era bine.
Am ajuns acasa, era seara si cand de la intrare am aruncat o privire in sufragerie, spre canapea, inima mi-a stat in loc o secunda. Apoi mi-am amintit de Madalina, de pliat, de semnat de predare samd. Artromotul nu mai era cu mine. Si nici sentimentul de siguranta. Gata cu dragostea pentru instrumentul de tortura. Se vede treaba ca am evoluat. De-acum ne bazam doar pe proprii muschi pentru flexie. Si pentru altele..sper din ce in ce mai multe.
Saturday, 20 March 2010
my kinda day, finally
Adica trezit devreme (7, sambata!!) , cu un soare expresionist in fatza. Mers (aproximativ termenu') cu talpile goale pe gresia rece si inchis fereastra uitata deschisa peste noapte. Respirat aerul, salutat soarele, infrigurat oasele. Frecat ochii si bagat in pat pentru inca juma' de ora de toropeala. Timp in care simturile se ascut si zambesc. Cu chef.
Mic dejun frugal cu fructe reci si acide, cafea rece de ieri (ups!) si sandvisuri fierbinti incropite din ce mai era prin frigider. Branza, pasta de masline, rosii. Negociat inceputul zilei, baie, ritualul de frumusete de dupa plus cantat la chitara (el), lalait (eu).
2 ore de gimnastica pentru picior bifate constiincios dar cu durere. Vorba aia: suffer well. sau alta: things can only get better! :)
Afara in soare si-n vant, cu haine subtiri. Targul Taranului la piata de flori. Mancare de linte, prajitura cu nuca si gem, vin rose la coltul Clanului Barbulestilor de la The Ark. Liber la ras si vorbe de duh cu prieteni si contextuali :). Reintalnit fosti colegi, oameni tihniti si buni de tinut pe-aproape.
Cea mai dulce amorteala dupa vin si capul placut greu de la soare. Sau invers. Pacatuit cu o pastrama de oaie si-o branza puturoasa. De la targ, normal! Flori galbene de la piata. Totul pe bani de imprumut.
Planuit un film la OneWorld Film Festival de la 8pm. Renuntat pe motiv de ciorba de potroace lungita in 2. Ma rog, ar mai fi de vina si piciorul umflat care se cerea la gheatza.
Acasa pana pe-nserat. Alte exercitii si alta gheatza la picior. Greu.
Facut pe DJul si regasit niste muzici bune. Din copilarie, din vieti paralele sau posibile. Remarcat in special Jamie Lidell, Jamiroquai, Massive Attack, Sebastien Tellier, Bowie (iar), Pulp, Bret Anderson, muzica din Moulin Rouge (al lui Baz Luhrman) si aia din Requiem for a dream. Dansat in pat, tinut ritm, cantat. Se dezmorteste treaba :)
Verificat ligamentele lui Codo :) Si la telefon si pe facebook. Parc-am mai povestit ca ne-am facut grup de discutii, nu? Noi, cele 3 ligamente din rezerva 6 (intre timp suntem 4, iar ultimul operat ne si intrece la performante si recuperare). Am vrut un locshor unde sa putem fi "ligamental" la liber, fara teroarea ochiului ne-experimentatilor ortopedic. Suntem bine, fiecare in felul sau. Pregatim controlul de 1 luna de la operatie. Mai avem de tras pana se fac alea 6. Dar si razbunarea va fi dulce :)
Acum se cam face ora pentru iesit iar din casa, la ceva proiectii pe BNR. Locatia perfecta. Vom fi la Van Gogh Cafe, la masa cu reviste si ziare. Pentru inca un rand de vorbe bune. Noapte buna!
Mic dejun frugal cu fructe reci si acide, cafea rece de ieri (ups!) si sandvisuri fierbinti incropite din ce mai era prin frigider. Branza, pasta de masline, rosii. Negociat inceputul zilei, baie, ritualul de frumusete de dupa plus cantat la chitara (el), lalait (eu).
2 ore de gimnastica pentru picior bifate constiincios dar cu durere. Vorba aia: suffer well. sau alta: things can only get better! :)
Afara in soare si-n vant, cu haine subtiri. Targul Taranului la piata de flori. Mancare de linte, prajitura cu nuca si gem, vin rose la coltul Clanului Barbulestilor de la The Ark. Liber la ras si vorbe de duh cu prieteni si contextuali :). Reintalnit fosti colegi, oameni tihniti si buni de tinut pe-aproape.
Cea mai dulce amorteala dupa vin si capul placut greu de la soare. Sau invers. Pacatuit cu o pastrama de oaie si-o branza puturoasa. De la targ, normal! Flori galbene de la piata. Totul pe bani de imprumut.
Planuit un film la OneWorld Film Festival de la 8pm. Renuntat pe motiv de ciorba de potroace lungita in 2. Ma rog, ar mai fi de vina si piciorul umflat care se cerea la gheatza.
Acasa pana pe-nserat. Alte exercitii si alta gheatza la picior. Greu.
Facut pe DJul si regasit niste muzici bune. Din copilarie, din vieti paralele sau posibile. Remarcat in special Jamie Lidell, Jamiroquai, Massive Attack, Sebastien Tellier, Bowie (iar), Pulp, Bret Anderson, muzica din Moulin Rouge (al lui Baz Luhrman) si aia din Requiem for a dream. Dansat in pat, tinut ritm, cantat. Se dezmorteste treaba :)
Verificat ligamentele lui Codo :) Si la telefon si pe facebook. Parc-am mai povestit ca ne-am facut grup de discutii, nu? Noi, cele 3 ligamente din rezerva 6 (intre timp suntem 4, iar ultimul operat ne si intrece la performante si recuperare). Am vrut un locshor unde sa putem fi "ligamental" la liber, fara teroarea ochiului ne-experimentatilor ortopedic. Suntem bine, fiecare in felul sau. Pregatim controlul de 1 luna de la operatie. Mai avem de tras pana se fac alea 6. Dar si razbunarea va fi dulce :)
Acum se cam face ora pentru iesit iar din casa, la ceva proiectii pe BNR. Locatia perfecta. Vom fi la Van Gogh Cafe, la masa cu reviste si ziare. Pentru inca un rand de vorbe bune. Noapte buna!
Thursday, 18 March 2010
Nature boy
Love him. Ascultam Bowie...pentru ca asa i-a venit ipod-ului dupa atatea zile (aproape 3 luni) de playlisturi unele cu premeditare, altele in legitima aparare sau pur si simplu la intamplare. Sa traiasca functia shuffle ca altfel nu ne-am mai descoperi nimic. Am controla totul. Si-ar fi pacat sa nu ne surprindem gandurile si simturile din cand in cand cu cate-o amintire tip crash boom bang. cand se-apuca de cantat vreun cantec din copilarie, din vreo iubire, din vreo gaura neagra.
Sa revenim. There was a boy/ A very strange enchanted boy/ They say he wandered very far, very far/ Over land and sea/ A little shy and sad of eye/ But very wise was he.
Nature boys, I've known a few. Barbati liberi (inclusiv de caznele manlyhoodului) care nu si-au ascuns sensibilitatea si care nu se tem de "vorbe mari".
Johnny Depp,de exemplu, e un fel de "bun salbatic". I se potriveste piesa lui Bowie pentru Dead Man al lui Jarmusch, sau penttru Scissorsman.
Sau Robert Downey Jr. as Chaplin and moreover as himself.
Sau Dave Gahan cu toti monstrii lui de hartie...
sau Hutchence, de care mi-am amintit recent..tot din cauza shuffle-ului
And then one day / One magic day he passed my way / While we spoke of many things / Fools and kings / This he said to me: / The greatest thing you'll ever learn / Is just to love and be loved in return
currently waiting for my nature boy to come back from...well, nature :)
Sa revenim. There was a boy/ A very strange enchanted boy/ They say he wandered very far, very far/ Over land and sea/ A little shy and sad of eye/ But very wise was he.
Nature boys, I've known a few. Barbati liberi (inclusiv de caznele manlyhoodului) care nu si-au ascuns sensibilitatea si care nu se tem de "vorbe mari".
Johnny Depp,de exemplu, e un fel de "bun salbatic". I se potriveste piesa lui Bowie pentru Dead Man al lui Jarmusch, sau penttru Scissorsman.
Sau Robert Downey Jr. as Chaplin and moreover as himself.
Sau Dave Gahan cu toti monstrii lui de hartie...
sau Hutchence, de care mi-am amintit recent..tot din cauza shuffle-ului
And then one day / One magic day he passed my way / While we spoke of many things / Fools and kings / This he said to me: / The greatest thing you'll ever learn / Is just to love and be loved in return
currently waiting for my nature boy to come back from...well, nature :)
Wednesday, 17 March 2010
one world, lume!
Intrerupem serialul despre picioare bulite, gips si ligamente cu o invitatie la concert, fix ce soir, cu ocazia inceperii festivalului One world Romania. Adica, pe scurt, 17 - 22 martie / 33 documentare / 4 cinematografe / dezbateri cu regizori si activisti ai drepturilor omului / spatiu fair trade / expozitii foto
Editia asta nu incepe cu o proiectie ci cu un concert, dupa cum zice si afisul. Asa ca diseara, de la 19.00 avem:
Va las cu afisul si ma duc sa-mi iau inima-n dinti pentru venit la concert. Nu-i o tara foarte prietenoasa cu "dizabilitatii' de orice fel ( pastrez veninul pentru un post viitor). Da' macar la One World sa fie altfel, ma gandesc...:)
Editia asta nu incepe cu o proiectie ci cu un concert, dupa cum zice si afisul. Asa ca diseara, de la 19.00 avem:
- concert Urma la Ateneu
- apoi trailere care sa ne dea o idee despre ce urmeaza sa urmarim impreuna pe parcursul festivalului
- discutii cu invitatii speciali si organizatorii One World Romania
Va las cu afisul si ma duc sa-mi iau inima-n dinti pentru venit la concert. Nu-i o tara foarte prietenoasa cu "dizabilitatii' de orice fel ( pastrez veninul pentru un post viitor). Da' macar la One World sa fie altfel, ma gandesc...:)
Wednesday, 10 March 2010
alte picioare de milioane
Inspirat si impresionat, probabil, de reusita operatiei mele de ligamentoplastie, ceva-mai-celebrul Meme Stoica a decis sa se opereze tot cu medicul meu. L-am vazut azi la consult, la Militar, cam pe cand asteptam cuminti - io si celelate doua ligamente - sa intram sa scos atzele.
Un alt picior de (si mai multe) milioane de-abia asteapta aventura cu rahi, tuburi de dren, suruburi, scoabe de titan si fascinanta perioada de recuperare.
PS: evident ca pentru Meme doctoru' o avut (mai mult) timp sa explice si sa arate ce si cum urmeaza cu piciorul. Nu ne-am suparat, ca Meme e mai boboc, asa... n-are de unde sa stie :)
Hell, we are experienced :P, ca sa-i raspund lu' Hendrix.
Un alt picior de (si mai multe) milioane de-abia asteapta aventura cu rahi, tuburi de dren, suruburi, scoabe de titan si fascinanta perioada de recuperare.
PS: evident ca pentru Meme doctoru' o avut (mai mult) timp sa explice si sa arate ce si cum urmeaza cu piciorul. Nu ne-am suparat, ca Meme e mai boboc, asa... n-are de unde sa stie :)
Hell, we are experienced :P, ca sa-i raspund lu' Hendrix.
Subscribe to:
Posts (Atom)
