Sindromul Stockholm

azi am ramas fara artromot, robotelul care mi-a flexat gentil si eficient piciorul timp de aproape o luna, cat sa nu ramana genunchiul blocat chestie care ar fi fost un bilet sigur la o noua operatie. L-am urat primele zile. cam 2 saptamani, de fapt. Piciorul meu vroia sa stea drept, sa nu se miste, iar robotelul insista sa-l indoaie in fiecare zi mai mult, cam cu zece grade mai mult. Iar piciorul e prizonierul artromotului. Talpa e fixata intr-o banda puternica si e bine sa nu te misti, sa nu incordezi, sa nu schimbi pozitia, sa nu trisezi. Asa ca l-am urat pe artromot. Mi-a fost teama de el, de impasibilitatea cu care functiona odata programat sa flexeze piciorul la un numar de grade. L-am si iubit, in momentele cand imi arata ca progresez. De cele mai multe ori m-a frustrat, pentru ca insista sa-mi arate mai putine grade flexie castigate decat imi propusesem si decat speram. Cel mai mult l-am urat cand am dat inapoi. De ziua unui ONGist, Costel Popa de la Salvati Dunarea si Delta. Incantata de flexia mea de 106grade mi-am zis ca-s foarte tare si ca merit sa ies din casa la petrecerea sus-numitului. Chestie, de altfel foarte frumos (si mai ales util si eliberator pentru creierul captiv in corpul cu buba) intamplata. a fost suficiente cam 2ore juma' de fatzait de colo colo in carje si stat cu piciorul sub masa si la dolce vita s-a dus pe plua, cum zice Tetelu, iar mandra de mine scancea "a vreau acasa" intr-un picior bun siun altul care semana cu-o buturuga serioasa, ca alea de se taie ilegal prin padurile patriei. Acasa, artromotul ma astepta sec sa-mi povesteasca cum 106grade flexie urmau a fi un vis frumos pentru vreo 4zile de chin.
Cu lectia invatata si tactica imbunatatita, am revenit la sentimente mai bune fata de artromotul de pe canapeaua din living. Ma astepta mereu cuminte sa-l pornesc, sa-i misc butoanele si sa ajungem impreuna la unghiuri interesante. Curand, avea sa-mi dea totul: punctul maxim de flexie de care e un artromot in stare si dincolo de care relatia nu mai are viitor. Asa a ajuns sa ma plictiseasca. Pe langa cel din sufragerie, a fost si cel de la sala de kineto ... unul mai obosit si mai trepidant. 45 de minute in acel artromot erau pur si simplu plictiseala de moarte. Aproape ca nu mai puteam suporta sa-l vad, cu toata utilitatea dovedita. L-am mai tinut acasa o saptamana pe artromot, de verificare si ca gadilitor de orgoliu. Ma simteam totusi bine stiind ca pot oricand sa-l rog de-o re-confirmare. stiind ca pot sa-mi pun talpa la orice ora in locsorul special si el sa flexeze lent si gentil pana la punctul maxim. In ultimele zile chiar l-am folosit foarte putin.
Dar azi, in goana mea intre fizio, kineto, ore de munca la calculator, in rutina zilnica de pacient in recuperare, am primit un apel de la Madalina. Madalina e o fata draguta care are grija ca artromotul sa ajunga la pacienti acasa si de-acolo inapoi la firma de echipamente medicale. Cand am vazut apelul de la Madalina, mi-am dat seama ca azi e ziua in care artromotz trebuie sa plece. M-a cuprins panica si-n minte mi-a incoltit ideea de a amana momentul. Nu prea vroiam sa plece artromotz. Dar aveam un contract de inchiriere pe undeva care zicea ca trebuie si cu gandul la seria noua de pacienti cu plastie de LIA, am acceptat situatia. Madalina a venit, l-a verificat si l-a luat. Am plecat odata cu ea catre kineto si pe dru am privit de doua ori pe bancheta din spate: artromotul statea pliat cuminte si nu zicea nimic. Nu-mi mai arata niciun grad. Dar afara era soare si eu aveam de facut exercitii noi, cu saculeti de nisip si totul era bine.
Am ajuns acasa, era seara si cand de la intrare am aruncat o privire in sufragerie, spre canapea, inima mi-a stat in loc o secunda. Apoi mi-am amintit de Madalina, de pliat, de semnat de predare samd. Artromotul nu mai era cu mine. Si nici sentimentul de siguranta. Gata cu dragostea pentru instrumentul de tortura. Se vede treaba ca am evoluat. De-acum ne bazam doar pe proprii muschi pentru flexie. Si pentru altele..sper din ce in ce mai multe.

alte picioare de milioane

Inspirat si impresionat, probabil, de reusita operatiei mele de ligamentoplastie, ceva-mai-celebrul Meme Stoica a decis sa se opereze tot cu medicul meu. L-am vazut azi la consult, la Militar, cam pe cand asteptam cuminti  - io si celelate doua ligamente - sa intram sa scos atzele.

Un alt picior de (si mai multe) milioane de-abia asteapta aventura cu rahi, tuburi de dren, suruburi, scoabe de titan si fascinanta perioada de recuperare.

PS: evident ca pentru Meme doctoru' o avut (mai mult) timp sa explice si sa arate ce si cum urmeaza cu piciorul. Nu ne-am suparat, ca Meme e mai boboc, asa... n-are de unde sa stie :)
Hell, we are experienced :P, ca sa-i raspund lu' Hendrix.

un picior de milioane

Pe 1 ianuarie 2009 imi ziceam ca inchin anului sanatatii…conservarii ei, unei forme mai bune, unui tonus cum am vazut la oamenii aia misto de pe-afara – zvelti si in forma la 50 de ani, cu pasiuni si viata activa. Ca doar si eu ma visez pe munte si pe mare, copilarind cu tovarashu’ de viata pan’la varste indecente.

Nu m-am tinut decat foarte putin de cuvant in 2009. Oricat de noua m-as fi dorit. Am bifat dentist si rezolvarea unor probleme de biochimie (alertata de analizele de sange), m-am imprietenit un pic cu exercitiile fizice, am slabit un pic, cat sa ma simt mai bine in pielea mea. M-am pus deci putin pe picioare... dar am si hamalit, am tras de fiecare strop de energie, la fiecare victorie am incalcat 2 reguli. Si mai ales, n-am mers pana la capat. N-am ajuns sufiecient la inot, nu mi-am luat bicicleta, n-am folosit decat foarte putin rolele, n-am jucat suficient tenis, nu m-am tinut de alergat. Am neglijat cel mai mult musculatura. Asa am ajuns sa-mi cedeze genunchiul la schi si sa rup bunatate de ligament care ma scosese in trecut din situatii mai grele. Da, n-am mai scris, dar intre timp s-a-ntamplat exact worst case scenario: m-a gasit ortopedu cu ligamentul incrucisat rupt si cu potential serios de leziune de menisc.

Nu stiu daca sunteti constienti cat de tare este un genunchi, ce articulatie bijou, cata finete si forta se ascunde acolo si cat impotent ramai fara. Nici eu n-am stiut. M-am crezut mereu in forma la capitolul asta, mizand pe anii mei de gimnastica si balet din copilarie, pe elasticitate, pe dans, pe muschii care au tinut cu mine oricat i-as fi neglijat odata ajunsa carierista de birou. Mi se parea chiar amuzant line-ul ala din “wear sunscreen”: "be kind to your kees, you’ll miss them when they’re gone". Ma gandeam ca e valabil pentru cand om fi moshi si babe, cu artrita sau mai stiu eu ce betesuguri de uzura. Vorbele celea: "Never say never!", "Pray for the best, expect for the worst" Sa mai zic? :)

Cred ca pur si simplu trebuia sa-mi primesc lectia asa, de-am ajuns sa-mi recroiesc tot inceputul de an in jurul genunchiului bolnav. Sper doar sa fi invatat suficient din corectia asta; sutul asta-n fund sa fie fix pasul in fata de care aveam nevoie ca sa fiu intreaga.

Azi implinesc o saptamana de la operatia de ligamentoplastie. Nu mai sunt in spital. Nu mai am branula si nu mai primesc in vena calmante, antibiotice, vitamine. Nu mai lesin, nu-mi mai scade tensiunea (sincer, m-am crezut cu muult mai fortzoasa. Nu m-asteptam sa lesin de la o amarata de anestezie plus ce vine dupa – dureri, ameteli, greturi, disconfortul de a nu te putea misca deloc), dorm si eu in sfarsit 6-7 ore in sir, nu 3-4 cu intreruperi. Renasc. Suna corny, nu? Well, fuck it, nu-mi pasa!! Renasc. Uite-asa, ca primavara de pe geam. Incep sa am incredere ca o sa pot sa fiu inapoi cum eram. Si chiar mai buna! Cu reteta de rigoare: atentie, autocontrol, fizioterapie, perseverenta, medicatie, dieta, sport in fiecare zi!!!.

Sunt departe (fizic si mental) de cum eram cand am scris ultima oara pe blog. Intre timp am aflat ca ligamentul incrucisat anterior e rupt si ca-mi provoaca o instabilitate periculoasa in picior; ca probabil odata cu ligamentul sa se fi dus si o parte din menisc; ca ligamentul colateral medial (pe care-l credeam singur datator de batai de cap dupa ce fractura a fost infirmata) se poate vindeca si singur, si chiar da semne in sensul asta, cu toata ca leziunea era de gradul III, deci grava.

Mi-am luat un pic de timp sa ma documentez (febril, maniacal, cu sufletul la gura) si sa ma conving ca singura optiune logica e operatia de reconstructie ligament – serios, daca vrei sa mai ai o viata normala care sa includa sporturi si miscare libera si nu una cu teama-n carca, operatia e singura optiune.

Dureaza pana te obisnuiesti cu ideea ca o sa-ti tai si desfaci genunchiul pentru ca cineva – chirurgul ortoped – sa-ti confectioneze un ligament nou dintr-un tendon luat de pe Dumnezeu (si ortopedu’, hopefully) stie unde, de preferinta din propriul corp. Unora le ia ani buni sa se hotasarasca sa mearga la cutit. Si ajung in cele din urma, dar nu doar cu problema de ligament ci cu multe altele, la pachet (meniscuri, cartilaje si chiar oase afectate). Tot citind si tot ingrozindu-ma, am decis sa merg pe “scosul plasturelui” dintr-o singura miscare: ferma, rapida, sigura. Dupa un google mai mult sau mai putin extensiv dupa numele medicului curant si-o scurta stare de cumpana la aflarea costului operatiei, iata-ma programata cam de pe azi pe maine la cutit la Spitalul Militar.

Zilele de la aflarea datei operatiei si pana la savarsirea ei am transpirat, cred, cel mai mult din toata vietisoara mea lipsita, pana atunci, de “palpitatii de roman” sau de incercari cu adrenalina-n gat. Nu mai fusesem intr-un spital de aproape 16 ani, de la subtila operatie de apendicita, din care nu-mi amintesc decat anecdotele postoperatorii declansate de reactia mea la anestezic (pe scurt, anesteziata general, intravenos fiind, m-am ridicat pe masa de operatie protestand asupra modului in care medicii procedau si insistand pentru o premiera in lumea medicala: operatia efectuata pe pacientul aflat in picioare :) ). Si daca tot imi aminteam treaba asta (mama si sor’mea plusand cu detalii de care eu uitasem) au inceput sa ma treaca toate apele reci ori-de-cate-ori ma gandeam la rahi-anestezia cu care ma amenintase medicul. “Adica cum? Sa ma intep in coloana?” sar io. “Da. E cel mai simplu! Doar nu vrei sa te trezesti direct in dureri?!” intreaba doctorul cel simpatic dar pornit sa ma scuture de orice urma de mimozenie. “Dureri?!”

Aici n-am mai primit raspuns, semn ca ma comportam ca un kiddo sau ca o mimoza (uggh!). Ceea ce nu cadra cu “portofoliul de informatii despre ligamente, muschi, tendoane, teste pentru diagnosticare, tipuri de grefe, stiluri de sutura” cu care ma pregatisem. Cand te vede asa burdushit de informatii, doctoru tinde sa te ia drept unul “de-ai lui” ba chiar sa considere ca-ti place toata treaba asta cu operatia. Io-s insa un croi special: imi place controlu’ si vroi sa stiu tot da’ lesin autentic cand mi se face pe plac si mi se povestesc amanuntele. Uite cum imi explica mie doctoru’, prietenos si nonsalat, operatia: “pai de tai aici (indexul lui undeva sub rotula mea), introduc clestele ala de care-ti povesteam data trecuta, trag un tendon de aici din spatele genuchiului, il tai, il impletesc, din el fac un ligament pe care ti-l plasez cu suruburi si cleme in gaurile date in femur si-n tibie” Simplu, nu?

Zis si facut. Si-a iesit bine. Doctoru’ zice ca acum sunt perfecta :). Trebuie doar sa ma ridic si cu recuperarea la nivelul operei de arta facute de el in genunchiul meu. Tough.

Mi-a fost frica, ca multora, de ce-o sa vad/simt in timpul anesteziei si al operatiei, stiind in the back of my head si ca mai greu (de fapt, foarte greu, pana la extrem) e dupa. Cu totii le luam insa pe rand, in ordine cronologica, atunci cand vine vorba de facut griji.

Din operatie am iesit razand, fara vreo amintire vie despre anestezie ci doar despre manipularile bizare simtite la nivelul piciorului si cu mintea plina de imaginile operatiei artroscopice – ca doar am stat cu ochii lipiti de monitoare, in ciuda planului initial de a intra in operatie cu ochelari de beauty sleep si ipodul pus pe playlistul “don’t panic, irina” alcatuit cu grija inca dinainte sa ma internez.

Well, curiosity didn’t kill the cat, ba i-a mai adus si admiratia doctorilor. Sigur, foarte posibil sa fi exagerat cu gluma, in special cand, la vremea montarii suruburilor cu ciocanul (treaba simtita mecanic pana-n sold si acustic pana-n stomac) m-am gasit sa strig in gura mare: “da’ ce-aveti cu picioru’ meu?! Nu mai daaati, bre!!! Stati asa ca zic tot :)“ sau cand imi scoteau tendonu’ si eu pufneam in ras ca mi se parea ca ma gadila ceva in spatele genunchiului. M-am linistit sa aflu ca erau efectele “perfuziei cu fericire” si nu a somnului ratiunii instalat in recentele 2 luni de imobilizare.

La cat de lesinata am intrat in operatie (mai devreme decat fusesem anuntata, asa incat n-avusesem timp sa-mi bag in vena si doza de muzica pentru chill), nu-i de mirare ca mama si Claudiu s-au crucit cand m-au vazut iesind cantand. In capul meu bateam ritmul pe “Dancing with myself”, sa fiu sincera. Nu vedea nimeni, nimic, din fericire.

Au urmat ziua groaznica si noaptea zvarcolita. Anestezia trece incet si bizar; lasa in urma un corp care in principiu nu prea mai e in stare de nimic. Si cand te gandesti cat de automat facem majoritatea dintre lucruri si miscari. Ei, dupa operatie am avut nevoie de toata concentrarea pentru fiecare mizilic. Ma dedublasem, in sfarsit. Geamanu’ viu era in mintea mea si-n locvacitatea fara rost, in glumele nervoase imprastiate generos cui se nimerea - doctori, asistente, colegele de rezerva, "apartinatori". Fra’su era ala cuminte din pat, ala care nu se putea misca, ala care simtea toata durerea si neputinta, ala care-si amintea ca nu trebuie sub nicio forma sa ridice capul, care stia cand e de baut apa, cand nu - rationalul. Sa vezi ce tranta a fost intre astia doi vreo 24 de ore dupa operatie pana si-au dat din nou consimtamantul sa locuiasca impreuna si sa faca casa buna (ma rog, irina buna).

Si-n rest, zic cu mana pe inima ca mi-a mers de minune datorita doctorului (care n-a fost deloc tipul ala sec si rezervat) dar mai ales din cauza colegelor de rezerva, toate ligamente unul si unul, operate la acelasi medic zanatec, tanar, simpatic si exorbitant de scump (debate-ul cu privire la justetea pretului este inca in desfasurare; asteptam recuperarea pana sa ne pronuntam cate mii de euro e correct sa platesti pentru un ligament nou).

Intre noi (operatiile noastre de ligament) era un decalaj de o zi, asa ca ne observam si comentam activ asteptarile, senzatiile, informatiile, progresele. Puneam cap la cap tot ce doctoru catadicsea sa ne zica fiecareia in privat, coroboram fapte, vorbe, senzatii si, foarte important, barfe, smenuri, susanale :) totul intr-o atmosfera de dezmat cum nu vazuse spitalu de la ultima generatie de ligamente tinere si feminine.

Am fost salonu’ problema, al mai de non-spital, galagios, spumos, cu umor si haz zgomotos de necaz. Am fost miss popularitate, se alinia lumea pe hol sa ne vada defiland in card in carje la cateva zile dupa operatie. Ma rog, exagerez, da’ nu mult :) E clar ca eram o companie stimulanta si-o gura de aer proaspat intr-un spital unde suferinta celor mai in varsta nu lasa loc de rasete sau sperante de recuperare completa. Vorbind cu batranicile internate in celelalte saloane am inteles si mai clar cat de norocoase suntem cu operatiile noastre, ca ni le-am permis, ca avem atatea fetze familiare in jur, ca ni se ducea doru’ ca ni se aduceau bucate bune si flori colorate in fiecare zi. Si nu ne-am mai plans deloc de mila. Am ras copios, mai ales de dureri, de anchilozarile, varsaturile si celelalte complicatii post operatorii, de noi si de alura de cocostarc data de carje, de viteza de melc, de conditiile din spital, de injectii, de cocktailuri de calmante care te baga-n adormitii cu norma-ntreaga (exista asistente care te vor linistit toata noaptea si-mi mai cresc nitel doza), de medicul “rock-star” cu “importanta” de rigoare; de scaparile lui de comunicare si atentie (deh, eram un public extreme de exigent) si, colac peste pupaza, de barfele care circulau pe seama lui si-ale colegilor (radio shantz, varianta de spital, este o experienta care nu trebuie sa-I lipseasca omului cu simtul umorului si-al vietii sociale). Am ras, in cele 5 zile de spitalizare, pana la contractura dureroasa a muschilor abdominali, pana la lifting facial, clisma, detoxifiere, epuizare, pana eliberare totala.

Acum, dupa externare, inrosim incrucisat telefoanele cu intrebari, verificari, programari la pansat/gimnastica/scos firele si cu absolut necesarele continuari ale glumelor “de salon”. Am realizat o adevarata fratie a ligamentelor (promotia februarie – martie 2010) inclusiv pe facebook, acolo unde ne postam progresele si pozele cu “operatia” motiv pentru care tinem totul cat mai exclusivist. Iti trebuie cel putin o operatie de ligament ca sa intri in “ze circle of trust”. Speram sa rezulte un onorabil manual de “trecut prin ligamentoplastie for dummies” care sa-i salveze accidentatilor viitori macar de trauma psihica, ca de felcer n-are cum :)

Va urma. Garantat. Ce credeti ca pot face in 2 luni de recuperare intensiva?