Experimentez un "slow living" mult mai autentic decat ala din vreo miscare new age. Nu e niciun downshifting, fuck it, nimic intelectualizat. Doar un picior mai prost care ma tine pe loc si ma educa sa-mi placa fiecare nimic mic. Asta de vreo cateva luni deja.
Azi a fost in felu' asta:
Dimineata trezita devreme. Cam fara voia mea, mai mult de nevoia unei tavi de friptura puse in cuptor. M-am trezit mahmura de la aburii de vin si bere in care se inecase nu creierul meu, de altfel doritor, ci niste pulpe de miel fraged. Cu barbaria asta a inceput dimineata; si-a continuat cu micul dejun hiper-caloric, ca-n zilele bune din adolescenta cand topeam tot in maxim 2 ore (Iasiul cu dealurile si drumurile lui sa traiasca!). Am macat gurmand, imbucaturi multe si marunte, cu tot felul de gusturi uitate in ultima vreme. Salata si spanacul crud au fost din belsug pentru calmarea sentimentului de vinovatie si pentru exersarea masticatiei.
Apoi am zacut. Am primit si-am dat binetze la telefon. Discutii incepute cu Hristos a inviat si terminate cu planuri. pe termen lung, ca doar pe astea mi le permit. In 5 luni voi fi mai normala. Si pentru asta mi-am facut ratia zilnica de 2ore jumate interminabile de exercitii pentru reabilitarea piciorului. Crunt, exasperant, tembelizant sa numeri miscari izometrice, secunde, unghiuri, repetari, multe serii de cate 15 sau 20 exercitii. Privire fixa, piele transpirata, voce gatuita, murmur de dement, icneli si poticneli, sudalmi si nervi. Si peste toate gheatza.
Partea buna a zilei incepe cu imbracatul frumos (funky cum s-a exprimat soacra-mea) si cu iesitul afara - in haine subtiri si bratari colorate si zornaitoare, cu muzica-ntr-o ureche si cu lumea de afara in cealalta. Prima oara dupa multa vreme in masinica galbena. La care oamenii zambesc. Regasit CDuri de la care imi luasem gandul, cu naduf. Ascultat. Bun. Suntem aproape. Aproape de ce-mi amintesc ca eram.
Oamenii ma privesc cu ceva ce aproximez a fi mila. Groaznic! De ceee?! Am carja, da-s dragutza!!! ... ma intreaba toti "ce-ati patzit, domnisoara?" si io ma simt iar copchila cu genunchi julitzi si mutra iscoditoare. Nu dau explicatii. Prefer sa ma holbez la ciresi, zarzari, corcodusi. Si nu en passant, ca nu-mi iese figura. Trebuie sa ma opresc pentru a-mi fixa privirea pe ceva fara sa ma dezechilibrez. Asta inseamna mai mult timp pentru contemplatie. Imi dau seama ca starnesc ceva mila cu privitul meu fix la flori si cu carja. da-mi dau seama mai tarziu...dupa ce-mi trece privitul, mirositul, minunatul, exclamatul. Si toate se fac cu pasi mici, atent asternuti pe alei. Mersul asta pe picioarele tale nu e chiar ca mersul pe bicicleta :) Ruleaza talpa, nu ridica soldul, indoaie genunchiul. Doare? Opreste-te! Stai jos. Tine piciorul sus. Mai bine, stai intinsa pe banca cu capul in poala iubitului si uita-te la cer. Pune-ti castile in urechi si da drumul la ce muzica ti se pare ca merge cu albastrul pastel, cu forfota din Ioanid si cu soarele. Ian Brown. Solarized. Stai asa. E foarte bine! Fantazeaza! Ce scena ar merge acum? Copilul ala cu bicicleta ar cobori panta, ar cadea si s-ar lovi. Fetita si-ar murdari ciorapeii albi si-ar incerca sa si-i curete cu scuipat, ascunsa de bunica-sa dupa un copac. Adriana Muraru ar fuma cool multe tigari pe tocurile ei de rock chic si-ar avea 2 copii cu-n barbos chel la fel de cool. Ar avea vocea de la stiri doar ca si-ar striga pustiul. Nu conteaza ce-ar spune. E doar figuratie. la fel si compozitoarea Andreea Andrei, teatral fardata. Sau sotul ei Ionel Tudor in geaca rosie. Figuratie. Personajul principal esti tu. Si fetita care merge aproximativ, tinuta cu indemanare si cumva comic de maica-sa in ham, stie si ea asta. Altfel n-ar trage spre tine cu incapatanare si nu ti-ar zambi. Sau poate o fi doar de la floarea albastra de fetru prinsa la reverul cardiganului nisipiu. I-as da floarea daca i-ar placea. Ne-am imprieteni.
Si barbatul de 37 de ani care se tot uita la tine cand isi trage pustoaica in masinuta. E interesant. Sportiv dar longilin, cu haine cool si-un port-bebe complicat in spate. ceva premium. seamana cu tipul din reclama Milli, aia cu nimic nu e mai natural decat grija. Sau cu eros ramazoti. In filmul asta am figuratie de prima mana. Si ce vreme! Ce lumina! Ce culori! si cum mi-a mers mie mersul fara carja!!! 7 minute de gratie pana la durere. Poate 10.
Ziua se incheie cu drumul lalait pana la otopeni, unde exersam un alt fel de bird watching si cheful de a ne duce departe. Cand ne adunam de pe drumuri suntem cei mai intregi.
Tuesday, 6 April 2010
Thursday, 25 March 2010
Sindromul Stockholm
azi am ramas fara artromot, robotelul care mi-a flexat gentil si eficient piciorul timp de aproape o luna, cat sa nu ramana genunchiul blocat chestie care ar fi fost un bilet sigur la o noua operatie. L-am urat primele zile. cam 2 saptamani, de fapt. Piciorul meu vroia sa stea drept, sa nu se miste, iar robotelul insista sa-l indoaie in fiecare zi mai mult, cam cu zece grade mai mult. Iar piciorul e prizonierul artromotului. Talpa e fixata intr-o banda puternica si e bine sa nu te misti, sa nu incordezi, sa nu schimbi pozitia, sa nu trisezi. Asa ca l-am urat pe artromot. Mi-a fost teama de el, de impasibilitatea cu care functiona odata programat sa flexeze piciorul la un numar de grade. L-am si iubit, in momentele cand imi arata ca progresez. De cele mai multe ori m-a frustrat, pentru ca insista sa-mi arate mai putine grade flexie castigate decat imi propusesem si decat speram. Cel mai mult l-am urat cand am dat inapoi. De ziua unui ONGist, Costel Popa de la Salvati Dunarea si Delta. Incantata de flexia mea de 106grade mi-am zis ca-s foarte tare si ca merit sa ies din casa la petrecerea sus-numitului. Chestie, de altfel foarte frumos (si mai ales util si eliberator pentru creierul captiv in corpul cu buba) intamplata. a fost suficiente cam 2ore juma' de fatzait de colo colo in carje si stat cu piciorul sub masa si la dolce vita s-a dus pe plua, cum zice Tetelu, iar mandra de mine scancea "a vreau acasa" intr-un picior bun siun altul care semana cu-o buturuga serioasa, ca alea de se taie ilegal prin padurile patriei. Acasa, artromotul ma astepta sec sa-mi povesteasca cum 106grade flexie urmau a fi un vis frumos pentru vreo 4zile de chin.
Cu lectia invatata si tactica imbunatatita, am revenit la sentimente mai bune fata de artromotul de pe canapeaua din living. Ma astepta mereu cuminte sa-l pornesc, sa-i misc butoanele si sa ajungem impreuna la unghiuri interesante. Curand, avea sa-mi dea totul: punctul maxim de flexie de care e un artromot in stare si dincolo de care relatia nu mai are viitor. Asa a ajuns sa ma plictiseasca. Pe langa cel din sufragerie, a fost si cel de la sala de kineto ... unul mai obosit si mai trepidant. 45 de minute in acel artromot erau pur si simplu plictiseala de moarte. Aproape ca nu mai puteam suporta sa-l vad, cu toata utilitatea dovedita. L-am mai tinut acasa o saptamana pe artromot, de verificare si ca gadilitor de orgoliu. Ma simteam totusi bine stiind ca pot oricand sa-l rog de-o re-confirmare. stiind ca pot sa-mi pun talpa la orice ora in locsorul special si el sa flexeze lent si gentil pana la punctul maxim. In ultimele zile chiar l-am folosit foarte putin.
Dar azi, in goana mea intre fizio, kineto, ore de munca la calculator, in rutina zilnica de pacient in recuperare, am primit un apel de la Madalina. Madalina e o fata draguta care are grija ca artromotul sa ajunga la pacienti acasa si de-acolo inapoi la firma de echipamente medicale. Cand am vazut apelul de la Madalina, mi-am dat seama ca azi e ziua in care artromotz trebuie sa plece. M-a cuprins panica si-n minte mi-a incoltit ideea de a amana momentul. Nu prea vroiam sa plece artromotz. Dar aveam un contract de inchiriere pe undeva care zicea ca trebuie si cu gandul la seria noua de pacienti cu plastie de LIA, am acceptat situatia. Madalina a venit, l-a verificat si l-a luat. Am plecat odata cu ea catre kineto si pe dru am privit de doua ori pe bancheta din spate: artromotul statea pliat cuminte si nu zicea nimic. Nu-mi mai arata niciun grad. Dar afara era soare si eu aveam de facut exercitii noi, cu saculeti de nisip si totul era bine.
Am ajuns acasa, era seara si cand de la intrare am aruncat o privire in sufragerie, spre canapea, inima mi-a stat in loc o secunda. Apoi mi-am amintit de Madalina, de pliat, de semnat de predare samd. Artromotul nu mai era cu mine. Si nici sentimentul de siguranta. Gata cu dragostea pentru instrumentul de tortura. Se vede treaba ca am evoluat. De-acum ne bazam doar pe proprii muschi pentru flexie. Si pentru altele..sper din ce in ce mai multe.
Cu lectia invatata si tactica imbunatatita, am revenit la sentimente mai bune fata de artromotul de pe canapeaua din living. Ma astepta mereu cuminte sa-l pornesc, sa-i misc butoanele si sa ajungem impreuna la unghiuri interesante. Curand, avea sa-mi dea totul: punctul maxim de flexie de care e un artromot in stare si dincolo de care relatia nu mai are viitor. Asa a ajuns sa ma plictiseasca. Pe langa cel din sufragerie, a fost si cel de la sala de kineto ... unul mai obosit si mai trepidant. 45 de minute in acel artromot erau pur si simplu plictiseala de moarte. Aproape ca nu mai puteam suporta sa-l vad, cu toata utilitatea dovedita. L-am mai tinut acasa o saptamana pe artromot, de verificare si ca gadilitor de orgoliu. Ma simteam totusi bine stiind ca pot oricand sa-l rog de-o re-confirmare. stiind ca pot sa-mi pun talpa la orice ora in locsorul special si el sa flexeze lent si gentil pana la punctul maxim. In ultimele zile chiar l-am folosit foarte putin.
Dar azi, in goana mea intre fizio, kineto, ore de munca la calculator, in rutina zilnica de pacient in recuperare, am primit un apel de la Madalina. Madalina e o fata draguta care are grija ca artromotul sa ajunga la pacienti acasa si de-acolo inapoi la firma de echipamente medicale. Cand am vazut apelul de la Madalina, mi-am dat seama ca azi e ziua in care artromotz trebuie sa plece. M-a cuprins panica si-n minte mi-a incoltit ideea de a amana momentul. Nu prea vroiam sa plece artromotz. Dar aveam un contract de inchiriere pe undeva care zicea ca trebuie si cu gandul la seria noua de pacienti cu plastie de LIA, am acceptat situatia. Madalina a venit, l-a verificat si l-a luat. Am plecat odata cu ea catre kineto si pe dru am privit de doua ori pe bancheta din spate: artromotul statea pliat cuminte si nu zicea nimic. Nu-mi mai arata niciun grad. Dar afara era soare si eu aveam de facut exercitii noi, cu saculeti de nisip si totul era bine.
Am ajuns acasa, era seara si cand de la intrare am aruncat o privire in sufragerie, spre canapea, inima mi-a stat in loc o secunda. Apoi mi-am amintit de Madalina, de pliat, de semnat de predare samd. Artromotul nu mai era cu mine. Si nici sentimentul de siguranta. Gata cu dragostea pentru instrumentul de tortura. Se vede treaba ca am evoluat. De-acum ne bazam doar pe proprii muschi pentru flexie. Si pentru altele..sper din ce in ce mai multe.
Saturday, 20 March 2010
my kinda day, finally
Adica trezit devreme (7, sambata!!) , cu un soare expresionist in fatza. Mers (aproximativ termenu') cu talpile goale pe gresia rece si inchis fereastra uitata deschisa peste noapte. Respirat aerul, salutat soarele, infrigurat oasele. Frecat ochii si bagat in pat pentru inca juma' de ora de toropeala. Timp in care simturile se ascut si zambesc. Cu chef.
Mic dejun frugal cu fructe reci si acide, cafea rece de ieri (ups!) si sandvisuri fierbinti incropite din ce mai era prin frigider. Branza, pasta de masline, rosii. Negociat inceputul zilei, baie, ritualul de frumusete de dupa plus cantat la chitara (el), lalait (eu).
2 ore de gimnastica pentru picior bifate constiincios dar cu durere. Vorba aia: suffer well. sau alta: things can only get better! :)
Afara in soare si-n vant, cu haine subtiri. Targul Taranului la piata de flori. Mancare de linte, prajitura cu nuca si gem, vin rose la coltul Clanului Barbulestilor de la The Ark. Liber la ras si vorbe de duh cu prieteni si contextuali :). Reintalnit fosti colegi, oameni tihniti si buni de tinut pe-aproape.
Cea mai dulce amorteala dupa vin si capul placut greu de la soare. Sau invers. Pacatuit cu o pastrama de oaie si-o branza puturoasa. De la targ, normal! Flori galbene de la piata. Totul pe bani de imprumut.
Planuit un film la OneWorld Film Festival de la 8pm. Renuntat pe motiv de ciorba de potroace lungita in 2. Ma rog, ar mai fi de vina si piciorul umflat care se cerea la gheatza.
Acasa pana pe-nserat. Alte exercitii si alta gheatza la picior. Greu.
Facut pe DJul si regasit niste muzici bune. Din copilarie, din vieti paralele sau posibile. Remarcat in special Jamie Lidell, Jamiroquai, Massive Attack, Sebastien Tellier, Bowie (iar), Pulp, Bret Anderson, muzica din Moulin Rouge (al lui Baz Luhrman) si aia din Requiem for a dream. Dansat in pat, tinut ritm, cantat. Se dezmorteste treaba :)
Verificat ligamentele lui Codo :) Si la telefon si pe facebook. Parc-am mai povestit ca ne-am facut grup de discutii, nu? Noi, cele 3 ligamente din rezerva 6 (intre timp suntem 4, iar ultimul operat ne si intrece la performante si recuperare). Am vrut un locshor unde sa putem fi "ligamental" la liber, fara teroarea ochiului ne-experimentatilor ortopedic. Suntem bine, fiecare in felul sau. Pregatim controlul de 1 luna de la operatie. Mai avem de tras pana se fac alea 6. Dar si razbunarea va fi dulce :)
Acum se cam face ora pentru iesit iar din casa, la ceva proiectii pe BNR. Locatia perfecta. Vom fi la Van Gogh Cafe, la masa cu reviste si ziare. Pentru inca un rand de vorbe bune. Noapte buna!
Mic dejun frugal cu fructe reci si acide, cafea rece de ieri (ups!) si sandvisuri fierbinti incropite din ce mai era prin frigider. Branza, pasta de masline, rosii. Negociat inceputul zilei, baie, ritualul de frumusete de dupa plus cantat la chitara (el), lalait (eu).
2 ore de gimnastica pentru picior bifate constiincios dar cu durere. Vorba aia: suffer well. sau alta: things can only get better! :)
Afara in soare si-n vant, cu haine subtiri. Targul Taranului la piata de flori. Mancare de linte, prajitura cu nuca si gem, vin rose la coltul Clanului Barbulestilor de la The Ark. Liber la ras si vorbe de duh cu prieteni si contextuali :). Reintalnit fosti colegi, oameni tihniti si buni de tinut pe-aproape.
Cea mai dulce amorteala dupa vin si capul placut greu de la soare. Sau invers. Pacatuit cu o pastrama de oaie si-o branza puturoasa. De la targ, normal! Flori galbene de la piata. Totul pe bani de imprumut.
Planuit un film la OneWorld Film Festival de la 8pm. Renuntat pe motiv de ciorba de potroace lungita in 2. Ma rog, ar mai fi de vina si piciorul umflat care se cerea la gheatza.
Acasa pana pe-nserat. Alte exercitii si alta gheatza la picior. Greu.
Facut pe DJul si regasit niste muzici bune. Din copilarie, din vieti paralele sau posibile. Remarcat in special Jamie Lidell, Jamiroquai, Massive Attack, Sebastien Tellier, Bowie (iar), Pulp, Bret Anderson, muzica din Moulin Rouge (al lui Baz Luhrman) si aia din Requiem for a dream. Dansat in pat, tinut ritm, cantat. Se dezmorteste treaba :)
Verificat ligamentele lui Codo :) Si la telefon si pe facebook. Parc-am mai povestit ca ne-am facut grup de discutii, nu? Noi, cele 3 ligamente din rezerva 6 (intre timp suntem 4, iar ultimul operat ne si intrece la performante si recuperare). Am vrut un locshor unde sa putem fi "ligamental" la liber, fara teroarea ochiului ne-experimentatilor ortopedic. Suntem bine, fiecare in felul sau. Pregatim controlul de 1 luna de la operatie. Mai avem de tras pana se fac alea 6. Dar si razbunarea va fi dulce :)
Acum se cam face ora pentru iesit iar din casa, la ceva proiectii pe BNR. Locatia perfecta. Vom fi la Van Gogh Cafe, la masa cu reviste si ziare. Pentru inca un rand de vorbe bune. Noapte buna!
Thursday, 18 March 2010
Nature boy
Love him. Ascultam Bowie...pentru ca asa i-a venit ipod-ului dupa atatea zile (aproape 3 luni) de playlisturi unele cu premeditare, altele in legitima aparare sau pur si simplu la intamplare. Sa traiasca functia shuffle ca altfel nu ne-am mai descoperi nimic. Am controla totul. Si-ar fi pacat sa nu ne surprindem gandurile si simturile din cand in cand cu cate-o amintire tip crash boom bang. cand se-apuca de cantat vreun cantec din copilarie, din vreo iubire, din vreo gaura neagra.
Sa revenim. There was a boy/ A very strange enchanted boy/ They say he wandered very far, very far/ Over land and sea/ A little shy and sad of eye/ But very wise was he.
Nature boys, I've known a few. Barbati liberi (inclusiv de caznele manlyhoodului) care nu si-au ascuns sensibilitatea si care nu se tem de "vorbe mari".
Johnny Depp,de exemplu, e un fel de "bun salbatic". I se potriveste piesa lui Bowie pentru Dead Man al lui Jarmusch, sau penttru Scissorsman.
Sau Robert Downey Jr. as Chaplin and moreover as himself.
Sau Dave Gahan cu toti monstrii lui de hartie...
sau Hutchence, de care mi-am amintit recent..tot din cauza shuffle-ului
And then one day / One magic day he passed my way / While we spoke of many things / Fools and kings / This he said to me: / The greatest thing you'll ever learn / Is just to love and be loved in return
currently waiting for my nature boy to come back from...well, nature :)
Sa revenim. There was a boy/ A very strange enchanted boy/ They say he wandered very far, very far/ Over land and sea/ A little shy and sad of eye/ But very wise was he.
Nature boys, I've known a few. Barbati liberi (inclusiv de caznele manlyhoodului) care nu si-au ascuns sensibilitatea si care nu se tem de "vorbe mari".
Johnny Depp,de exemplu, e un fel de "bun salbatic". I se potriveste piesa lui Bowie pentru Dead Man al lui Jarmusch, sau penttru Scissorsman.
Sau Robert Downey Jr. as Chaplin and moreover as himself.
Sau Dave Gahan cu toti monstrii lui de hartie...
sau Hutchence, de care mi-am amintit recent..tot din cauza shuffle-ului
And then one day / One magic day he passed my way / While we spoke of many things / Fools and kings / This he said to me: / The greatest thing you'll ever learn / Is just to love and be loved in return
currently waiting for my nature boy to come back from...well, nature :)
Wednesday, 17 March 2010
one world, lume!
Intrerupem serialul despre picioare bulite, gips si ligamente cu o invitatie la concert, fix ce soir, cu ocazia inceperii festivalului One world Romania. Adica, pe scurt, 17 - 22 martie / 33 documentare / 4 cinematografe / dezbateri cu regizori si activisti ai drepturilor omului / spatiu fair trade / expozitii foto
Editia asta nu incepe cu o proiectie ci cu un concert, dupa cum zice si afisul. Asa ca diseara, de la 19.00 avem:
Va las cu afisul si ma duc sa-mi iau inima-n dinti pentru venit la concert. Nu-i o tara foarte prietenoasa cu "dizabilitatii' de orice fel ( pastrez veninul pentru un post viitor). Da' macar la One World sa fie altfel, ma gandesc...:)
Editia asta nu incepe cu o proiectie ci cu un concert, dupa cum zice si afisul. Asa ca diseara, de la 19.00 avem:
- concert Urma la Ateneu
- apoi trailere care sa ne dea o idee despre ce urmeaza sa urmarim impreuna pe parcursul festivalului
- discutii cu invitatii speciali si organizatorii One World Romania
Va las cu afisul si ma duc sa-mi iau inima-n dinti pentru venit la concert. Nu-i o tara foarte prietenoasa cu "dizabilitatii' de orice fel ( pastrez veninul pentru un post viitor). Da' macar la One World sa fie altfel, ma gandesc...:)
Wednesday, 10 March 2010
alte picioare de milioane
Inspirat si impresionat, probabil, de reusita operatiei mele de ligamentoplastie, ceva-mai-celebrul Meme Stoica a decis sa se opereze tot cu medicul meu. L-am vazut azi la consult, la Militar, cam pe cand asteptam cuminti - io si celelate doua ligamente - sa intram sa scos atzele.
Un alt picior de (si mai multe) milioane de-abia asteapta aventura cu rahi, tuburi de dren, suruburi, scoabe de titan si fascinanta perioada de recuperare.
PS: evident ca pentru Meme doctoru' o avut (mai mult) timp sa explice si sa arate ce si cum urmeaza cu piciorul. Nu ne-am suparat, ca Meme e mai boboc, asa... n-are de unde sa stie :)
Hell, we are experienced :P, ca sa-i raspund lu' Hendrix.
Un alt picior de (si mai multe) milioane de-abia asteapta aventura cu rahi, tuburi de dren, suruburi, scoabe de titan si fascinanta perioada de recuperare.
PS: evident ca pentru Meme doctoru' o avut (mai mult) timp sa explice si sa arate ce si cum urmeaza cu piciorul. Nu ne-am suparat, ca Meme e mai boboc, asa... n-are de unde sa stie :)
Hell, we are experienced :P, ca sa-i raspund lu' Hendrix.
Wednesday, 3 March 2010
Driving miss Crazy
asta-i filmu'.
Mi s-au urcat la cap lunile astea de repaos. Mie dor de haos!
Noroc ca azi e baba si e soare. Si la pansat operatia arata foarte bine (dupa standardele doctorului ca daca ma-ntrebati pe mine...)
In rest, sa ne mai chinuim putin sa indoim piciorul. Stachetele sunt mici. Inveti sa urli de placere pentru 1-2 centimetri flexie castigati. Rabdarea e din ce in ce mai putina. Si mai e de tras.
Hai la artromot, la mobilizare pasiva!
Mi s-au urcat la cap lunile astea de repaos. Mie dor de haos!
Noroc ca azi e baba si e soare. Si la pansat operatia arata foarte bine (dupa standardele doctorului ca daca ma-ntrebati pe mine...)
In rest, sa ne mai chinuim putin sa indoim piciorul. Stachetele sunt mici. Inveti sa urli de placere pentru 1-2 centimetri flexie castigati. Rabdarea e din ce in ce mai putina. Si mai e de tras.
Hai la artromot, la mobilizare pasiva!
Tuesday, 2 March 2010
un picior de milioane
Pe 1 ianuarie 2009 imi ziceam ca inchin anului sanatatii…conservarii ei, unei forme mai bune, unui tonus cum am vazut la oamenii aia misto de pe-afara – zvelti si in forma la 50 de ani, cu pasiuni si viata activa. Ca doar si eu ma visez pe munte si pe mare, copilarind cu tovarashu’ de viata pan’la varste indecente.
Nu m-am tinut decat foarte putin de cuvant in 2009. Oricat de noua m-as fi dorit. Am bifat dentist si rezolvarea unor probleme de biochimie (alertata de analizele de sange), m-am imprietenit un pic cu exercitiile fizice, am slabit un pic, cat sa ma simt mai bine in pielea mea. M-am pus deci putin pe picioare... dar am si hamalit, am tras de fiecare strop de energie, la fiecare victorie am incalcat 2 reguli. Si mai ales, n-am mers pana la capat. N-am ajuns sufiecient la inot, nu mi-am luat bicicleta, n-am folosit decat foarte putin rolele, n-am jucat suficient tenis, nu m-am tinut de alergat. Am neglijat cel mai mult musculatura. Asa am ajuns sa-mi cedeze genunchiul la schi si sa rup bunatate de ligament care ma scosese in trecut din situatii mai grele. Da, n-am mai scris, dar intre timp s-a-ntamplat exact worst case scenario: m-a gasit ortopedu cu ligamentul incrucisat rupt si cu potential serios de leziune de menisc.
Nu stiu daca sunteti constienti cat de tare este un genunchi, ce articulatie bijou, cata finete si forta se ascunde acolo si cat impotent ramai fara. Nici eu n-am stiut. M-am crezut mereu in forma la capitolul asta, mizand pe anii mei de gimnastica si balet din copilarie, pe elasticitate, pe dans, pe muschii care au tinut cu mine oricat i-as fi neglijat odata ajunsa carierista de birou. Mi se parea chiar amuzant line-ul ala din “wear sunscreen”: "be kind to your kees, you’ll miss them when they’re gone". Ma gandeam ca e valabil pentru cand om fi moshi si babe, cu artrita sau mai stiu eu ce betesuguri de uzura. Vorbele celea: "Never say never!", "Pray for the best, expect for the worst" Sa mai zic? :)
Cred ca pur si simplu trebuia sa-mi primesc lectia asa, de-am ajuns sa-mi recroiesc tot inceputul de an in jurul genunchiului bolnav. Sper doar sa fi invatat suficient din corectia asta; sutul asta-n fund sa fie fix pasul in fata de care aveam nevoie ca sa fiu intreaga.
Azi implinesc o saptamana de la operatia de ligamentoplastie. Nu mai sunt in spital. Nu mai am branula si nu mai primesc in vena calmante, antibiotice, vitamine. Nu mai lesin, nu-mi mai scade tensiunea (sincer, m-am crezut cu muult mai fortzoasa. Nu m-asteptam sa lesin de la o amarata de anestezie plus ce vine dupa – dureri, ameteli, greturi, disconfortul de a nu te putea misca deloc), dorm si eu in sfarsit 6-7 ore in sir, nu 3-4 cu intreruperi. Renasc. Suna corny, nu? Well, fuck it, nu-mi pasa!! Renasc. Uite-asa, ca primavara de pe geam. Incep sa am incredere ca o sa pot sa fiu inapoi cum eram. Si chiar mai buna! Cu reteta de rigoare: atentie, autocontrol, fizioterapie, perseverenta, medicatie, dieta, sport in fiecare zi!!!.
Sunt departe (fizic si mental) de cum eram cand am scris ultima oara pe blog. Intre timp am aflat ca ligamentul incrucisat anterior e rupt si ca-mi provoaca o instabilitate periculoasa in picior; ca probabil odata cu ligamentul sa se fi dus si o parte din menisc; ca ligamentul colateral medial (pe care-l credeam singur datator de batai de cap dupa ce fractura a fost infirmata) se poate vindeca si singur, si chiar da semne in sensul asta, cu toata ca leziunea era de gradul III, deci grava.
Mi-am luat un pic de timp sa ma documentez (febril, maniacal, cu sufletul la gura) si sa ma conving ca singura optiune logica e operatia de reconstructie ligament – serios, daca vrei sa mai ai o viata normala care sa includa sporturi si miscare libera si nu una cu teama-n carca, operatia e singura optiune.
Dureaza pana te obisnuiesti cu ideea ca o sa-ti tai si desfaci genunchiul pentru ca cineva – chirurgul ortoped – sa-ti confectioneze un ligament nou dintr-un tendon luat de pe Dumnezeu (si ortopedu’, hopefully) stie unde, de preferinta din propriul corp. Unora le ia ani buni sa se hotasarasca sa mearga la cutit. Si ajung in cele din urma, dar nu doar cu problema de ligament ci cu multe altele, la pachet (meniscuri, cartilaje si chiar oase afectate). Tot citind si tot ingrozindu-ma, am decis sa merg pe “scosul plasturelui” dintr-o singura miscare: ferma, rapida, sigura. Dupa un google mai mult sau mai putin extensiv dupa numele medicului curant si-o scurta stare de cumpana la aflarea costului operatiei, iata-ma programata cam de pe azi pe maine la cutit la Spitalul Militar.
Zilele de la aflarea datei operatiei si pana la savarsirea ei am transpirat, cred, cel mai mult din toata vietisoara mea lipsita, pana atunci, de “palpitatii de roman” sau de incercari cu adrenalina-n gat. Nu mai fusesem intr-un spital de aproape 16 ani, de la subtila operatie de apendicita, din care nu-mi amintesc decat anecdotele postoperatorii declansate de reactia mea la anestezic (pe scurt, anesteziata general, intravenos fiind, m-am ridicat pe masa de operatie protestand asupra modului in care medicii procedau si insistand pentru o premiera in lumea medicala: operatia efectuata pe pacientul aflat in picioare :) ). Si daca tot imi aminteam treaba asta (mama si sor’mea plusand cu detalii de care eu uitasem) au inceput sa ma treaca toate apele reci ori-de-cate-ori ma gandeam la rahi-anestezia cu care ma amenintase medicul. “Adica cum? Sa ma intep in coloana?” sar io. “Da. E cel mai simplu! Doar nu vrei sa te trezesti direct in dureri?!” intreaba doctorul cel simpatic dar pornit sa ma scuture de orice urma de mimozenie. “Dureri?!”
Aici n-am mai primit raspuns, semn ca ma comportam ca un kiddo sau ca o mimoza (uggh!). Ceea ce nu cadra cu “portofoliul de informatii despre ligamente, muschi, tendoane, teste pentru diagnosticare, tipuri de grefe, stiluri de sutura” cu care ma pregatisem. Cand te vede asa burdushit de informatii, doctoru tinde sa te ia drept unul “de-ai lui” ba chiar sa considere ca-ti place toata treaba asta cu operatia. Io-s insa un croi special: imi place controlu’ si vroi sa stiu tot da’ lesin autentic cand mi se face pe plac si mi se povestesc amanuntele. Uite cum imi explica mie doctoru’, prietenos si nonsalat, operatia: “pai de tai aici (indexul lui undeva sub rotula mea), introduc clestele ala de care-ti povesteam data trecuta, trag un tendon de aici din spatele genuchiului, il tai, il impletesc, din el fac un ligament pe care ti-l plasez cu suruburi si cleme in gaurile date in femur si-n tibie” Simplu, nu?
Zis si facut. Si-a iesit bine. Doctoru’ zice ca acum sunt perfecta :). Trebuie doar sa ma ridic si cu recuperarea la nivelul operei de arta facute de el in genunchiul meu. Tough.
Mi-a fost frica, ca multora, de ce-o sa vad/simt in timpul anesteziei si al operatiei, stiind in the back of my head si ca mai greu (de fapt, foarte greu, pana la extrem) e dupa. Cu totii le luam insa pe rand, in ordine cronologica, atunci cand vine vorba de facut griji.
Din operatie am iesit razand, fara vreo amintire vie despre anestezie ci doar despre manipularile bizare simtite la nivelul piciorului si cu mintea plina de imaginile operatiei artroscopice – ca doar am stat cu ochii lipiti de monitoare, in ciuda planului initial de a intra in operatie cu ochelari de beauty sleep si ipodul pus pe playlistul “don’t panic, irina” alcatuit cu grija inca dinainte sa ma internez.
Well, curiosity didn’t kill the cat, ba i-a mai adus si admiratia doctorilor. Sigur, foarte posibil sa fi exagerat cu gluma, in special cand, la vremea montarii suruburilor cu ciocanul (treaba simtita mecanic pana-n sold si acustic pana-n stomac) m-am gasit sa strig in gura mare: “da’ ce-aveti cu picioru’ meu?! Nu mai daaati, bre!!! Stati asa ca zic tot :)“ sau cand imi scoteau tendonu’ si eu pufneam in ras ca mi se parea ca ma gadila ceva in spatele genunchiului. M-am linistit sa aflu ca erau efectele “perfuziei cu fericire” si nu a somnului ratiunii instalat in recentele 2 luni de imobilizare.
La cat de lesinata am intrat in operatie (mai devreme decat fusesem anuntata, asa incat n-avusesem timp sa-mi bag in vena si doza de muzica pentru chill), nu-i de mirare ca mama si Claudiu s-au crucit cand m-au vazut iesind cantand. In capul meu bateam ritmul pe “Dancing with myself”, sa fiu sincera. Nu vedea nimeni, nimic, din fericire.
Au urmat ziua groaznica si noaptea zvarcolita. Anestezia trece incet si bizar; lasa in urma un corp care in principiu nu prea mai e in stare de nimic. Si cand te gandesti cat de automat facem majoritatea dintre lucruri si miscari. Ei, dupa operatie am avut nevoie de toata concentrarea pentru fiecare mizilic. Ma dedublasem, in sfarsit. Geamanu’ viu era in mintea mea si-n locvacitatea fara rost, in glumele nervoase imprastiate generos cui se nimerea - doctori, asistente, colegele de rezerva, "apartinatori". Fra’su era ala cuminte din pat, ala care nu se putea misca, ala care simtea toata durerea si neputinta, ala care-si amintea ca nu trebuie sub nicio forma sa ridice capul, care stia cand e de baut apa, cand nu - rationalul. Sa vezi ce tranta a fost intre astia doi vreo 24 de ore dupa operatie pana si-au dat din nou consimtamantul sa locuiasca impreuna si sa faca casa buna (ma rog, irina buna).
Si-n rest, zic cu mana pe inima ca mi-a mers de minune datorita doctorului (care n-a fost deloc tipul ala sec si rezervat) dar mai ales din cauza colegelor de rezerva, toate ligamente unul si unul, operate la acelasi medic zanatec, tanar, simpatic si exorbitant de scump (debate-ul cu privire la justetea pretului este inca in desfasurare; asteptam recuperarea pana sa ne pronuntam cate mii de euro e correct sa platesti pentru un ligament nou).
Intre noi (operatiile noastre de ligament) era un decalaj de o zi, asa ca ne observam si comentam activ asteptarile, senzatiile, informatiile, progresele. Puneam cap la cap tot ce doctoru catadicsea sa ne zica fiecareia in privat, coroboram fapte, vorbe, senzatii si, foarte important, barfe, smenuri, susanale :) totul intr-o atmosfera de dezmat cum nu vazuse spitalu de la ultima generatie de ligamente tinere si feminine.
Am fost salonu’ problema, al mai de non-spital, galagios, spumos, cu umor si haz zgomotos de necaz. Am fost miss popularitate, se alinia lumea pe hol sa ne vada defiland in card in carje la cateva zile dupa operatie. Ma rog, exagerez, da’ nu mult :) E clar ca eram o companie stimulanta si-o gura de aer proaspat intr-un spital unde suferinta celor mai in varsta nu lasa loc de rasete sau sperante de recuperare completa. Vorbind cu batranicile internate in celelalte saloane am inteles si mai clar cat de norocoase suntem cu operatiile noastre, ca ni le-am permis, ca avem atatea fetze familiare in jur, ca ni se ducea doru’ ca ni se aduceau bucate bune si flori colorate in fiecare zi. Si nu ne-am mai plans deloc de mila. Am ras copios, mai ales de dureri, de anchilozarile, varsaturile si celelalte complicatii post operatorii, de noi si de alura de cocostarc data de carje, de viteza de melc, de conditiile din spital, de injectii, de cocktailuri de calmante care te baga-n adormitii cu norma-ntreaga (exista asistente care te vor linistit toata noaptea si-mi mai cresc nitel doza), de medicul “rock-star” cu “importanta” de rigoare; de scaparile lui de comunicare si atentie (deh, eram un public extreme de exigent) si, colac peste pupaza, de barfele care circulau pe seama lui si-ale colegilor (radio shantz, varianta de spital, este o experienta care nu trebuie sa-I lipseasca omului cu simtul umorului si-al vietii sociale). Am ras, in cele 5 zile de spitalizare, pana la contractura dureroasa a muschilor abdominali, pana la lifting facial, clisma, detoxifiere, epuizare, pana eliberare totala.
Acum, dupa externare, inrosim incrucisat telefoanele cu intrebari, verificari, programari la pansat/gimnastica/scos firele si cu absolut necesarele continuari ale glumelor “de salon”. Am realizat o adevarata fratie a ligamentelor (promotia februarie – martie 2010) inclusiv pe facebook, acolo unde ne postam progresele si pozele cu “operatia” motiv pentru care tinem totul cat mai exclusivist. Iti trebuie cel putin o operatie de ligament ca sa intri in “ze circle of trust”. Speram sa rezulte un onorabil manual de “trecut prin ligamentoplastie for dummies” care sa-i salveze accidentatilor viitori macar de trauma psihica, ca de felcer n-are cum :)
Va urma. Garantat. Ce credeti ca pot face in 2 luni de recuperare intensiva?
Nu m-am tinut decat foarte putin de cuvant in 2009. Oricat de noua m-as fi dorit. Am bifat dentist si rezolvarea unor probleme de biochimie (alertata de analizele de sange), m-am imprietenit un pic cu exercitiile fizice, am slabit un pic, cat sa ma simt mai bine in pielea mea. M-am pus deci putin pe picioare... dar am si hamalit, am tras de fiecare strop de energie, la fiecare victorie am incalcat 2 reguli. Si mai ales, n-am mers pana la capat. N-am ajuns sufiecient la inot, nu mi-am luat bicicleta, n-am folosit decat foarte putin rolele, n-am jucat suficient tenis, nu m-am tinut de alergat. Am neglijat cel mai mult musculatura. Asa am ajuns sa-mi cedeze genunchiul la schi si sa rup bunatate de ligament care ma scosese in trecut din situatii mai grele. Da, n-am mai scris, dar intre timp s-a-ntamplat exact worst case scenario: m-a gasit ortopedu cu ligamentul incrucisat rupt si cu potential serios de leziune de menisc.
Nu stiu daca sunteti constienti cat de tare este un genunchi, ce articulatie bijou, cata finete si forta se ascunde acolo si cat impotent ramai fara. Nici eu n-am stiut. M-am crezut mereu in forma la capitolul asta, mizand pe anii mei de gimnastica si balet din copilarie, pe elasticitate, pe dans, pe muschii care au tinut cu mine oricat i-as fi neglijat odata ajunsa carierista de birou. Mi se parea chiar amuzant line-ul ala din “wear sunscreen”: "be kind to your kees, you’ll miss them when they’re gone". Ma gandeam ca e valabil pentru cand om fi moshi si babe, cu artrita sau mai stiu eu ce betesuguri de uzura. Vorbele celea: "Never say never!", "Pray for the best, expect for the worst" Sa mai zic? :)
Cred ca pur si simplu trebuia sa-mi primesc lectia asa, de-am ajuns sa-mi recroiesc tot inceputul de an in jurul genunchiului bolnav. Sper doar sa fi invatat suficient din corectia asta; sutul asta-n fund sa fie fix pasul in fata de care aveam nevoie ca sa fiu intreaga.
Azi implinesc o saptamana de la operatia de ligamentoplastie. Nu mai sunt in spital. Nu mai am branula si nu mai primesc in vena calmante, antibiotice, vitamine. Nu mai lesin, nu-mi mai scade tensiunea (sincer, m-am crezut cu muult mai fortzoasa. Nu m-asteptam sa lesin de la o amarata de anestezie plus ce vine dupa – dureri, ameteli, greturi, disconfortul de a nu te putea misca deloc), dorm si eu in sfarsit 6-7 ore in sir, nu 3-4 cu intreruperi. Renasc. Suna corny, nu? Well, fuck it, nu-mi pasa!! Renasc. Uite-asa, ca primavara de pe geam. Incep sa am incredere ca o sa pot sa fiu inapoi cum eram. Si chiar mai buna! Cu reteta de rigoare: atentie, autocontrol, fizioterapie, perseverenta, medicatie, dieta, sport in fiecare zi!!!.
Sunt departe (fizic si mental) de cum eram cand am scris ultima oara pe blog. Intre timp am aflat ca ligamentul incrucisat anterior e rupt si ca-mi provoaca o instabilitate periculoasa in picior; ca probabil odata cu ligamentul sa se fi dus si o parte din menisc; ca ligamentul colateral medial (pe care-l credeam singur datator de batai de cap dupa ce fractura a fost infirmata) se poate vindeca si singur, si chiar da semne in sensul asta, cu toata ca leziunea era de gradul III, deci grava.
Mi-am luat un pic de timp sa ma documentez (febril, maniacal, cu sufletul la gura) si sa ma conving ca singura optiune logica e operatia de reconstructie ligament – serios, daca vrei sa mai ai o viata normala care sa includa sporturi si miscare libera si nu una cu teama-n carca, operatia e singura optiune.
Dureaza pana te obisnuiesti cu ideea ca o sa-ti tai si desfaci genunchiul pentru ca cineva – chirurgul ortoped – sa-ti confectioneze un ligament nou dintr-un tendon luat de pe Dumnezeu (si ortopedu’, hopefully) stie unde, de preferinta din propriul corp. Unora le ia ani buni sa se hotasarasca sa mearga la cutit. Si ajung in cele din urma, dar nu doar cu problema de ligament ci cu multe altele, la pachet (meniscuri, cartilaje si chiar oase afectate). Tot citind si tot ingrozindu-ma, am decis sa merg pe “scosul plasturelui” dintr-o singura miscare: ferma, rapida, sigura. Dupa un google mai mult sau mai putin extensiv dupa numele medicului curant si-o scurta stare de cumpana la aflarea costului operatiei, iata-ma programata cam de pe azi pe maine la cutit la Spitalul Militar.
Zilele de la aflarea datei operatiei si pana la savarsirea ei am transpirat, cred, cel mai mult din toata vietisoara mea lipsita, pana atunci, de “palpitatii de roman” sau de incercari cu adrenalina-n gat. Nu mai fusesem intr-un spital de aproape 16 ani, de la subtila operatie de apendicita, din care nu-mi amintesc decat anecdotele postoperatorii declansate de reactia mea la anestezic (pe scurt, anesteziata general, intravenos fiind, m-am ridicat pe masa de operatie protestand asupra modului in care medicii procedau si insistand pentru o premiera in lumea medicala: operatia efectuata pe pacientul aflat in picioare :) ). Si daca tot imi aminteam treaba asta (mama si sor’mea plusand cu detalii de care eu uitasem) au inceput sa ma treaca toate apele reci ori-de-cate-ori ma gandeam la rahi-anestezia cu care ma amenintase medicul. “Adica cum? Sa ma intep in coloana?” sar io. “Da. E cel mai simplu! Doar nu vrei sa te trezesti direct in dureri?!” intreaba doctorul cel simpatic dar pornit sa ma scuture de orice urma de mimozenie. “Dureri?!”
Aici n-am mai primit raspuns, semn ca ma comportam ca un kiddo sau ca o mimoza (uggh!). Ceea ce nu cadra cu “portofoliul de informatii despre ligamente, muschi, tendoane, teste pentru diagnosticare, tipuri de grefe, stiluri de sutura” cu care ma pregatisem. Cand te vede asa burdushit de informatii, doctoru tinde sa te ia drept unul “de-ai lui” ba chiar sa considere ca-ti place toata treaba asta cu operatia. Io-s insa un croi special: imi place controlu’ si vroi sa stiu tot da’ lesin autentic cand mi se face pe plac si mi se povestesc amanuntele. Uite cum imi explica mie doctoru’, prietenos si nonsalat, operatia: “pai de tai aici (indexul lui undeva sub rotula mea), introduc clestele ala de care-ti povesteam data trecuta, trag un tendon de aici din spatele genuchiului, il tai, il impletesc, din el fac un ligament pe care ti-l plasez cu suruburi si cleme in gaurile date in femur si-n tibie” Simplu, nu?
Zis si facut. Si-a iesit bine. Doctoru’ zice ca acum sunt perfecta :). Trebuie doar sa ma ridic si cu recuperarea la nivelul operei de arta facute de el in genunchiul meu. Tough.
Mi-a fost frica, ca multora, de ce-o sa vad/simt in timpul anesteziei si al operatiei, stiind in the back of my head si ca mai greu (de fapt, foarte greu, pana la extrem) e dupa. Cu totii le luam insa pe rand, in ordine cronologica, atunci cand vine vorba de facut griji.
Din operatie am iesit razand, fara vreo amintire vie despre anestezie ci doar despre manipularile bizare simtite la nivelul piciorului si cu mintea plina de imaginile operatiei artroscopice – ca doar am stat cu ochii lipiti de monitoare, in ciuda planului initial de a intra in operatie cu ochelari de beauty sleep si ipodul pus pe playlistul “don’t panic, irina” alcatuit cu grija inca dinainte sa ma internez.
Well, curiosity didn’t kill the cat, ba i-a mai adus si admiratia doctorilor. Sigur, foarte posibil sa fi exagerat cu gluma, in special cand, la vremea montarii suruburilor cu ciocanul (treaba simtita mecanic pana-n sold si acustic pana-n stomac) m-am gasit sa strig in gura mare: “da’ ce-aveti cu picioru’ meu?! Nu mai daaati, bre!!! Stati asa ca zic tot :)“ sau cand imi scoteau tendonu’ si eu pufneam in ras ca mi se parea ca ma gadila ceva in spatele genunchiului. M-am linistit sa aflu ca erau efectele “perfuziei cu fericire” si nu a somnului ratiunii instalat in recentele 2 luni de imobilizare.
La cat de lesinata am intrat in operatie (mai devreme decat fusesem anuntata, asa incat n-avusesem timp sa-mi bag in vena si doza de muzica pentru chill), nu-i de mirare ca mama si Claudiu s-au crucit cand m-au vazut iesind cantand. In capul meu bateam ritmul pe “Dancing with myself”, sa fiu sincera. Nu vedea nimeni, nimic, din fericire.
Au urmat ziua groaznica si noaptea zvarcolita. Anestezia trece incet si bizar; lasa in urma un corp care in principiu nu prea mai e in stare de nimic. Si cand te gandesti cat de automat facem majoritatea dintre lucruri si miscari. Ei, dupa operatie am avut nevoie de toata concentrarea pentru fiecare mizilic. Ma dedublasem, in sfarsit. Geamanu’ viu era in mintea mea si-n locvacitatea fara rost, in glumele nervoase imprastiate generos cui se nimerea - doctori, asistente, colegele de rezerva, "apartinatori". Fra’su era ala cuminte din pat, ala care nu se putea misca, ala care simtea toata durerea si neputinta, ala care-si amintea ca nu trebuie sub nicio forma sa ridice capul, care stia cand e de baut apa, cand nu - rationalul. Sa vezi ce tranta a fost intre astia doi vreo 24 de ore dupa operatie pana si-au dat din nou consimtamantul sa locuiasca impreuna si sa faca casa buna (ma rog, irina buna).
Si-n rest, zic cu mana pe inima ca mi-a mers de minune datorita doctorului (care n-a fost deloc tipul ala sec si rezervat) dar mai ales din cauza colegelor de rezerva, toate ligamente unul si unul, operate la acelasi medic zanatec, tanar, simpatic si exorbitant de scump (debate-ul cu privire la justetea pretului este inca in desfasurare; asteptam recuperarea pana sa ne pronuntam cate mii de euro e correct sa platesti pentru un ligament nou).
Intre noi (operatiile noastre de ligament) era un decalaj de o zi, asa ca ne observam si comentam activ asteptarile, senzatiile, informatiile, progresele. Puneam cap la cap tot ce doctoru catadicsea sa ne zica fiecareia in privat, coroboram fapte, vorbe, senzatii si, foarte important, barfe, smenuri, susanale :) totul intr-o atmosfera de dezmat cum nu vazuse spitalu de la ultima generatie de ligamente tinere si feminine.
Am fost salonu’ problema, al mai de non-spital, galagios, spumos, cu umor si haz zgomotos de necaz. Am fost miss popularitate, se alinia lumea pe hol sa ne vada defiland in card in carje la cateva zile dupa operatie. Ma rog, exagerez, da’ nu mult :) E clar ca eram o companie stimulanta si-o gura de aer proaspat intr-un spital unde suferinta celor mai in varsta nu lasa loc de rasete sau sperante de recuperare completa. Vorbind cu batranicile internate in celelalte saloane am inteles si mai clar cat de norocoase suntem cu operatiile noastre, ca ni le-am permis, ca avem atatea fetze familiare in jur, ca ni se ducea doru’ ca ni se aduceau bucate bune si flori colorate in fiecare zi. Si nu ne-am mai plans deloc de mila. Am ras copios, mai ales de dureri, de anchilozarile, varsaturile si celelalte complicatii post operatorii, de noi si de alura de cocostarc data de carje, de viteza de melc, de conditiile din spital, de injectii, de cocktailuri de calmante care te baga-n adormitii cu norma-ntreaga (exista asistente care te vor linistit toata noaptea si-mi mai cresc nitel doza), de medicul “rock-star” cu “importanta” de rigoare; de scaparile lui de comunicare si atentie (deh, eram un public extreme de exigent) si, colac peste pupaza, de barfele care circulau pe seama lui si-ale colegilor (radio shantz, varianta de spital, este o experienta care nu trebuie sa-I lipseasca omului cu simtul umorului si-al vietii sociale). Am ras, in cele 5 zile de spitalizare, pana la contractura dureroasa a muschilor abdominali, pana la lifting facial, clisma, detoxifiere, epuizare, pana eliberare totala.
Acum, dupa externare, inrosim incrucisat telefoanele cu intrebari, verificari, programari la pansat/gimnastica/scos firele si cu absolut necesarele continuari ale glumelor “de salon”. Am realizat o adevarata fratie a ligamentelor (promotia februarie – martie 2010) inclusiv pe facebook, acolo unde ne postam progresele si pozele cu “operatia” motiv pentru care tinem totul cat mai exclusivist. Iti trebuie cel putin o operatie de ligament ca sa intri in “ze circle of trust”. Speram sa rezulte un onorabil manual de “trecut prin ligamentoplastie for dummies” care sa-i salveze accidentatilor viitori macar de trauma psihica, ca de felcer n-are cum :)
Va urma. Garantat. Ce credeti ca pot face in 2 luni de recuperare intensiva?
Wednesday, 10 February 2010
dupa gips
E oribil. Clasic, nerabdarea se rasplateste. Cu o situatie pentru care nu esti pregatit oricat ai citi si-ai astepta. Nu c-as fi sperat sa dansez din ziua 1 insa fara scutul gipsului esti back to zero. ZERO! Trebuie sa reinveti TOT: regulile deplasarii, limite noi (de la plesnitul nemilos al gipsului la no touch policy), indatoriri noi si groaznice.
Prima, aia de a-ti privi si accepta noul picior. Adica un membru congestionat si chircit, jumatate cat fratele sanatos, cu muschi atrofiati, zero forta si-o piele vis.
Vorba ortopedului, la marea dezvelire: Prima chestie pe care-o faci cand ajungi acasa ... e o baie! :) Corect! da' nu-ti spune si cat de dubios va fi totul, cum iti va flutura piciorul necontrolat, cat de greu te vei deplasa pe gheata si printre muntii de zapada de pe trotuarele din Bucuresti, cum se va umfla si invineti piciorul la primul contact cu apa calda, cum nu vei putea face absolut nimic cu el... Panica, dezgust, dezamagire!!!
In plus, piciorul pare a avea si alte probleme ... ligamentele afectate inseamna alte investigatii si distractii nebanuite. Dar sa ne concentram pe indoit piciorul si pe recuperarea muschilor.
Greu. Genunchiul e umflat si nu pot avansa la orteza - o structura SF metalica gandita sa blocheze miscarile haotice ale genunchiului cu ligamente intinse si sa te protejeze de alte posibile accidente, rupturi de menisc si de cartilaj. 5 zile ma deplasez minimal, mai putin chiar decat reuseam cu gips si ma tratez cu gheata si ketoprofen.
In rest, nimic previzibil la orizont. Stai si asteapti. Te programezi la computer tomograf si RMN si speri sa nu fie cazul sa te operezi. Asta-i bau-bau-ul suprem. Mai ales ca, de cand tot "traiesti lent", te-ai pus la punct cu procedurile clasice de ligamentoplastie, cu artroscopia (exista pe youtube foarte multi genunchi operati si simulari de operatie) cu ce-i aia rahianestezie (brr!!!)... care-s riscurile, cat de lunga si grea e recuperarea.
Tot exersand asa rabdarea, inevitabil ajungi sa cugeti. Realizezi ca genunchiul ti-a regandit complet programul si prioritatile. Intelegi ca s-ar putea sa nu ajungi curand la munca, ca e posibil sa pierzi niste proiecte dragi si sa-ti iesi din mana. Muncesti cat poti de-acasa, chinuindu-ti piciorul cu pozitia "la laptop" pentru ca nu poti renunta. Ti-e dor sa fii in miscare, viu. Si poate tocmai de-asta stii clar ca ce urmeaza va fi mai ales "despre picior". Despre tine. Un egoism de care te-ai ferit destul de incapatanat in viata pe doua picioare... acum e obligatoriu. La fel sunt si prietenii adevarati (ramasi putini dupa 6 saptamani de gips), oamenii misto (uitati pe drum, din neglijenta sau tinuti departe de stilul de viata), intamplarile care merita.
Ciudat cum, dupa gips, simti nevoia sa te scuturi si de obiceiurile proaste, de relatiile dezechilibrate, de obligatiile absurde, de apele caldute, de lucrurile care te consuma si nu-ti ofera nimic in schimb. Sa faci lucrurile cum trebuie, for a change. Sa vedem cum va fi. In mod clar, greu. Dar asa e corect. Fingers crossed!
Prima, aia de a-ti privi si accepta noul picior. Adica un membru congestionat si chircit, jumatate cat fratele sanatos, cu muschi atrofiati, zero forta si-o piele vis.
Vorba ortopedului, la marea dezvelire: Prima chestie pe care-o faci cand ajungi acasa ... e o baie! :) Corect! da' nu-ti spune si cat de dubios va fi totul, cum iti va flutura piciorul necontrolat, cat de greu te vei deplasa pe gheata si printre muntii de zapada de pe trotuarele din Bucuresti, cum se va umfla si invineti piciorul la primul contact cu apa calda, cum nu vei putea face absolut nimic cu el... Panica, dezgust, dezamagire!!!
In plus, piciorul pare a avea si alte probleme ... ligamentele afectate inseamna alte investigatii si distractii nebanuite. Dar sa ne concentram pe indoit piciorul si pe recuperarea muschilor.
Greu. Genunchiul e umflat si nu pot avansa la orteza - o structura SF metalica gandita sa blocheze miscarile haotice ale genunchiului cu ligamente intinse si sa te protejeze de alte posibile accidente, rupturi de menisc si de cartilaj. 5 zile ma deplasez minimal, mai putin chiar decat reuseam cu gips si ma tratez cu gheata si ketoprofen.
In rest, nimic previzibil la orizont. Stai si asteapti. Te programezi la computer tomograf si RMN si speri sa nu fie cazul sa te operezi. Asta-i bau-bau-ul suprem. Mai ales ca, de cand tot "traiesti lent", te-ai pus la punct cu procedurile clasice de ligamentoplastie, cu artroscopia (exista pe youtube foarte multi genunchi operati si simulari de operatie) cu ce-i aia rahianestezie (brr!!!)... care-s riscurile, cat de lunga si grea e recuperarea.
Tot exersand asa rabdarea, inevitabil ajungi sa cugeti. Realizezi ca genunchiul ti-a regandit complet programul si prioritatile. Intelegi ca s-ar putea sa nu ajungi curand la munca, ca e posibil sa pierzi niste proiecte dragi si sa-ti iesi din mana. Muncesti cat poti de-acasa, chinuindu-ti piciorul cu pozitia "la laptop" pentru ca nu poti renunta. Ti-e dor sa fii in miscare, viu. Si poate tocmai de-asta stii clar ca ce urmeaza va fi mai ales "despre picior". Despre tine. Un egoism de care te-ai ferit destul de incapatanat in viata pe doua picioare... acum e obligatoriu. La fel sunt si prietenii adevarati (ramasi putini dupa 6 saptamani de gips), oamenii misto (uitati pe drum, din neglijenta sau tinuti departe de stilul de viata), intamplarile care merita.
Ciudat cum, dupa gips, simti nevoia sa te scuturi si de obiceiurile proaste, de relatiile dezechilibrate, de obligatiile absurde, de apele caldute, de lucrurile care te consuma si nu-ti ofera nimic in schimb. Sa faci lucrurile cum trebuie, for a change. Sa vedem cum va fi. In mod clar, greu. Dar asa e corect. Fingers crossed!
Wednesday, 3 February 2010
in gips
Pai sa continuam povestea piciorului accidentat. Sa finalizam odata acest post retrospectiv, inceput in ianuarie si "adunat" din insemnari si rescrieri ocazionale. Sper sa fie de folos cuiva.
Sunt in gips din 6 ianuarie. N-am putut scrie pe blog. Am inceput, am sters, am revenit.
Consum informatie la "tsunami", din toate partile si-n toate formele. Singurul lucru fix din toata povestea asta sunt eu. Punctul fix, greu de miscat si de multumit :)
Am ajuns sa scriu scurt. Pe twitter. E inclusiv un exercitiu. In plus, se potriveste cu starea mea. Partea proasta e ca nu prea am stare, imi fug gandurile de la atata stat, de la sutele de incercari de a face totusi ceva cu restul functional din mine. Asa ca-s cu mintea-mprastiata. N-am ganduri mai departe de 140 de caractere, asta cand vreau sa zic ceva. De cele mai multe ori tac, asist, monitorizez, imi distrag cu volupate atentia de la propria persoana.
Apoi imi amintesc ca-s fiinta rationala si (intr-un stil Tourette delicios pt privitorii ocazionali) dau search-uri febrile dupa informatie despre starea mea, despre fractura de platou tibial, cum sa-ti faci viata suportabila cat stai imobilizat (cica ceaiul de relaxare e obligatoriu daca vrei sa ai viata buna cu-n pacient in gips) cat dureaza recuperarea - intr-o incercare de a controla totusi ceva din ceea ce urmeaza. Rezulta ca am invatat mult despre genunchi si cum sa te porti cu el odata ce l-ai deranjat. si am aflat ca rabdarea e a mai buna calitate a omului. Conexiunea internet plus capacitatea de a sapa prin rezultatele scuipate de google ajuta si ele. Asa am gasit http://www.mybrokenleg.com/, un fel de indreptar al patzitului, pus cap la cap de un autor colectiv care le-a patzit si vazut pe toate. Spicuiesc din sfaturile gasite aici ... mai ales din acelea pe care eu chiar am reusit sa le urmez (si daca eu - mama inconsistentei - pot, atunci nu exista scuza:)) :
Grija mare cu deplasarea. Daca nu e musai mai bine renunti. Nu exista un mod sigur si comod de a te deplasa cand ai un picior in gips din coapsa-n-glezna. Carjele au viata si personalitate proprie. Mai ales la inceput, cand inca n-au devenit parte din corpul tau, iti joaca tot felul de feste: Aluneca aproape pe orice suprafata, se misca nesincronizat, ca niste picioare de barza beata, cad - indiferent cat de bine le-ai asigurat tu, iti omoara palmele, bratele, spatele (sigur, aici contribuie si greutatea ta, in crestere de la viata de canapea si rontaiala obsesiva), te frustreaza - totul e prea departe cand esti in carje. Asa ca, pentru siguranta si integritatea celuilalt picior, grija mare unde calcati cu carjele: daca e ud pe jos, daca e un colt de covor sau orice alta carpa care-ti poate fugi de sub picior/carja, think again & try again! Asta in casa si pe loc drept. Scarile si mersul pe-afara, eventual prin zapada plus gheata cum am eu ocazia, sunt pentru avansati si le vom trata, cu maxima seriozitate, mai incolo. Pe moment retinem doar regula de aur a deplasatului pe scari "up to heaven - down to hell" adica la urcat bagam la inaintare piciorul bun iar la coborat pe cel in gips.
Nu -i de insistat nici cu deplasarile cu masina. Eu m-am lecuit sever dupa cele 6 ore de la Livigno la Milano, de unde aveam avion spre Bucuresti. 6 ore pe bancheta din spate, in care iti cam tii in mana piciorul gipsat ca sa nu fuga stanga-dreapta, ca sa amortizezi socul trepidatiilor si sa nu omori soferu' cu strigatele de agonie. Ignori fara probleme Alpii si drumul absolut spectaculos de la 3000m. Injuri Europcar pentru ca ti-au dat o masina fara cauciucuri de iarna iar lanturile cumparate din banii tai nu fac fata. Injuri la fiecare franare si accelerare, nu mai vorbesc de gropi, praguri si alte denivelari urbane. Opresti des pentru pipi la benzinarie - ceva cu totul si cu totul special cand esti in gips. Injuri ploaia torentiala de la Milano care-ti anuleaza plimbarea in carje la care sperai.
Nu low cost daca trebuie sa zburati! Astia n-au resurse pentru situatii speciale precum picior in gips care trebuie tinut intins la nivelul corpului. La low cost, fie el si easyjet, platesti 2 bilete extra pentru augustul picior. Iar la Bucuresti cobori din avion pe brate ...ca noi asa suntem dotati.
Organizare! trebuie sa stii cu precizie ce vrei, de unde, pe unde trebuie sa te misti, unde lasi diverse chestii de care vei avea, la un moment dat, nevoie. Si sa te astepti ca totul sa dureze de 3-4 ori mai mult decat erai obisnuit. Orice actiune se descompune in zeci de miscari, atent planificate si indeplinite cu maxim de grija. Pana si banalul imbracat - asta daca reusesti singur! :)
Grija si mai mare cu moralul! Nu-i de gluma! Mintea trebuie ocupata mereu cu ceva si chiar daca pare destul de usor de facut, constati nu de putine ori ca n-ai chef de nimic din ce poti face, ca nu te poti concentra nici pe carti, nici pe scris, nici sa faci vreun lucru suficient de mult cat sa capete sens. Tanjesti, in schimb, si suferi ca un caine dupa tot ce implica deplasare bipeda. La TV vezi doar campionate mondiale de ski alpin, patinaj, in filme personajele alearga cu sete sau inoata eliberator, altele danseaza tango, ies in oras si se-mbata, poarta tocuri, jeans si rochii. Pe scurt, majoritatea look good "do stuff" &"go places" ceea ce nu poti spune despre tine cand esti in gips. Si cand iti zici tu cu umor ca alea's doar niste personaje pe cand tu esti ceva real, cu intelect si viata launtrica bogata, realizezi ca prietenii tai nu's personaje (ba da, sunt, dar nu la propiu) si ca ei se duc cat se poate de "in corpore" la toate petrecerile, concertele si intamplarile pentru care, de altfel, primesti si tu invitatii in fiecare zi... De-pri-mant! e-ner-vant!!
Investiti cu incredere in filme, reviste si muzici diverse si noi. Redescoperiti biblioteca! Sigur au ramas cateva carti bune necitite. (Ce-i drept, in 3 zile de stat in gips la Livigno am terminat Herzog. Problematic dup-aia a fost ca dintre cele 8-9 incepute, sa gasesc o alta carte care sa ma prinda si sa-mi consume timpul.) Ce m-a mai scos din nervi (dar mi-a facut oarecum altii) a fost sa citesc finally toate mailurile si link-urile interesante primite din decembrie incoa'. Sa trec prin tot felul de studii, articole, statistici, glumitze, comicsuri, site-uri, spoturi, barfe si can-can-uri. Info is good. Da', evident, te si oboseste. Si te frustreaza. Stii, de la nivel de tastatura, cam tot ce se-ntampla-n lume, oras, agentie, gashca iti vin sute de idei pe ora da' nu prea te poti implica in nimic. Speri doar sa tii minte ce e important si sa pui in practica cand oi putea pune picioru-n pamant.
O alta chestie care mie mi-a facut bine a fost papa bun. Dupa bulimia care se instaleaza la cateva zile dupa accident, cand incepi sa te obisnuiesti cu statul in fund cu piciorul pe perne, la gheatza, constati ca daca nu te opresti risti sa nu-ti mai poti ridica minunata faptura de jos. Cu atat mai putin in singurul picior valabil ramas. Asa ca faci lista de do's and don'ts si te tii (ce ocazie minunata) de ea:
Do's: lactate slabe, degresate, peste (mai ales somon, sardine), carne de pui/curcan fara grasimi, legume si verdeturi (broccoli, morcovi, dovleac, fasole, naut), fructe (struguri; mere - care sunt cica tare bune la lipit oase, pentru ca au boron, o substanta care favorizeaza absorbtia de calciu), migdale neprajite, seminte de susan, cereale integrale fara zahar, fructe uscate (mai ales caise, prune si curmale), sucuri de fructe, pasta de tomate si paste integrale gatite fara grasime, paine integrala putina si MULTA APA MINERALA (oricat ai vrea sa eviti drumul pana la baie)!!!
Don'ts: Cafea (de la 1 in sus, roade tot calciul), sucuri carbonatate, ciocolata, sare, lactate, carne rosie, fast food, alcool, paine si patisericale. Nu doar pentru ca ingrasa ci pentru ca ataca fix oasele.
Cast-away fashion e o categorie de tot rasu'-plansu’. Da’ trebuie sa te resemnezi si sa mai uiti de stil si de perechile de cizme/rochiile/ ciorapii colorati/paltoanele pe care n-o sa le mai porti toata iarna. Prietenii tai buni sunt pantalonii largi de trening (eu am optat pentru unii L, cu 2 marimi mai mari dar extrem de eficienti la incorporat piciorul in gips si la dezvelit acelasi membru pentru tratamentul cu gheata) si hanoracele cu buzunare. Buzunarele sunt un “must have” al sezonului, pentru ca te ajuta sa cari chestii de colo colo. Cu cat mai multe, cu atat mai bine. Sosetele sunt un capitol important: trebuie sa fie groase, ca n-ai chef sa te-mpiedici in papucii de casa; cat de cat tratate anti-alunecare (modelul cauciucat partial in talpa e pur si simplu “state of the art” si sa nu stranga glezna. Sunt foarte utile in procedeul macara, folosit pentru a muta si aseza de colo colo piciorul cu mana.
Masaj! Nu e moft ci se impune. Dupa o saptamana de dormit in aceeasi pozitie cu piciorul gipsat pe perne si de stat in fund pe canapea cat e ziua de lunga vei urla garantat dupa un masaj, cat o fi el de neprofesionist. Daca glezna nu e-n gips atunci si laba piciorului trebuie masata. Mai ales ca-ti arata clar ca nu-i convine ca intre tine si ea s-a interpus restul piciorului si gipsul. Cu mine a fost complicat, mai ales dupa zbor, cand tot ce ramane liber din piciorul accidentat de umfla dureros de la presiune. Glezna anghilozata, picior rece bocna, movuliu - da, stiu, culoarea invingatorilor - durere generoasa. Fara masaj si gheata as fi fost foarte nefericita.
Asa ca insistati pentru masaj. Fara rusine. Cei din jur ar trebui sa se simta motivati sa va serveasca. Dupa masaj sunteti alt om...un tiran mai mic, mai vesel, mai linistit si inclusiv mai capabil sa-si care si singur niste lucrusoare :).
Cam asa, pe scurt, despre supravietuirea in gips si carje. All in all, se poate trai si-asa...o vreme. Important e sa te amuzi cat poti de situatie si sa te disciplinezi. Sa nu te lasi controlat si sa-ti gasesti feluri de-a-ti antrena mintea si umorul, ca de muschi nu poate fi vorba.
Sunt in gips din 6 ianuarie. N-am putut scrie pe blog. Am inceput, am sters, am revenit.
Consum informatie la "tsunami", din toate partile si-n toate formele. Singurul lucru fix din toata povestea asta sunt eu. Punctul fix, greu de miscat si de multumit :)
Am ajuns sa scriu scurt. Pe twitter. E inclusiv un exercitiu. In plus, se potriveste cu starea mea. Partea proasta e ca nu prea am stare, imi fug gandurile de la atata stat, de la sutele de incercari de a face totusi ceva cu restul functional din mine. Asa ca-s cu mintea-mprastiata. N-am ganduri mai departe de 140 de caractere, asta cand vreau sa zic ceva. De cele mai multe ori tac, asist, monitorizez, imi distrag cu volupate atentia de la propria persoana.
Apoi imi amintesc ca-s fiinta rationala si (intr-un stil Tourette delicios pt privitorii ocazionali) dau search-uri febrile dupa informatie despre starea mea, despre fractura de platou tibial, cum sa-ti faci viata suportabila cat stai imobilizat (cica ceaiul de relaxare e obligatoriu daca vrei sa ai viata buna cu-n pacient in gips) cat dureaza recuperarea - intr-o incercare de a controla totusi ceva din ceea ce urmeaza. Rezulta ca am invatat mult despre genunchi si cum sa te porti cu el odata ce l-ai deranjat. si am aflat ca rabdarea e a mai buna calitate a omului. Conexiunea internet plus capacitatea de a sapa prin rezultatele scuipate de google ajuta si ele. Asa am gasit http://www.mybrokenleg.com/, un fel de indreptar al patzitului, pus cap la cap de un autor colectiv care le-a patzit si vazut pe toate. Spicuiesc din sfaturile gasite aici ... mai ales din acelea pe care eu chiar am reusit sa le urmez (si daca eu - mama inconsistentei - pot, atunci nu exista scuza:)) :
Grija mare cu deplasarea. Daca nu e musai mai bine renunti. Nu exista un mod sigur si comod de a te deplasa cand ai un picior in gips din coapsa-n-glezna. Carjele au viata si personalitate proprie. Mai ales la inceput, cand inca n-au devenit parte din corpul tau, iti joaca tot felul de feste: Aluneca aproape pe orice suprafata, se misca nesincronizat, ca niste picioare de barza beata, cad - indiferent cat de bine le-ai asigurat tu, iti omoara palmele, bratele, spatele (sigur, aici contribuie si greutatea ta, in crestere de la viata de canapea si rontaiala obsesiva), te frustreaza - totul e prea departe cand esti in carje. Asa ca, pentru siguranta si integritatea celuilalt picior, grija mare unde calcati cu carjele: daca e ud pe jos, daca e un colt de covor sau orice alta carpa care-ti poate fugi de sub picior/carja, think again & try again! Asta in casa si pe loc drept. Scarile si mersul pe-afara, eventual prin zapada plus gheata cum am eu ocazia, sunt pentru avansati si le vom trata, cu maxima seriozitate, mai incolo. Pe moment retinem doar regula de aur a deplasatului pe scari "up to heaven - down to hell" adica la urcat bagam la inaintare piciorul bun iar la coborat pe cel in gips.
Nu -i de insistat nici cu deplasarile cu masina. Eu m-am lecuit sever dupa cele 6 ore de la Livigno la Milano, de unde aveam avion spre Bucuresti. 6 ore pe bancheta din spate, in care iti cam tii in mana piciorul gipsat ca sa nu fuga stanga-dreapta, ca sa amortizezi socul trepidatiilor si sa nu omori soferu' cu strigatele de agonie. Ignori fara probleme Alpii si drumul absolut spectaculos de la 3000m. Injuri Europcar pentru ca ti-au dat o masina fara cauciucuri de iarna iar lanturile cumparate din banii tai nu fac fata. Injuri la fiecare franare si accelerare, nu mai vorbesc de gropi, praguri si alte denivelari urbane. Opresti des pentru pipi la benzinarie - ceva cu totul si cu totul special cand esti in gips. Injuri ploaia torentiala de la Milano care-ti anuleaza plimbarea in carje la care sperai.
Nu low cost daca trebuie sa zburati! Astia n-au resurse pentru situatii speciale precum picior in gips care trebuie tinut intins la nivelul corpului. La low cost, fie el si easyjet, platesti 2 bilete extra pentru augustul picior. Iar la Bucuresti cobori din avion pe brate ...ca noi asa suntem dotati.
Organizare! trebuie sa stii cu precizie ce vrei, de unde, pe unde trebuie sa te misti, unde lasi diverse chestii de care vei avea, la un moment dat, nevoie. Si sa te astepti ca totul sa dureze de 3-4 ori mai mult decat erai obisnuit. Orice actiune se descompune in zeci de miscari, atent planificate si indeplinite cu maxim de grija. Pana si banalul imbracat - asta daca reusesti singur! :)
Grija si mai mare cu moralul! Nu-i de gluma! Mintea trebuie ocupata mereu cu ceva si chiar daca pare destul de usor de facut, constati nu de putine ori ca n-ai chef de nimic din ce poti face, ca nu te poti concentra nici pe carti, nici pe scris, nici sa faci vreun lucru suficient de mult cat sa capete sens. Tanjesti, in schimb, si suferi ca un caine dupa tot ce implica deplasare bipeda. La TV vezi doar campionate mondiale de ski alpin, patinaj, in filme personajele alearga cu sete sau inoata eliberator, altele danseaza tango, ies in oras si se-mbata, poarta tocuri, jeans si rochii. Pe scurt, majoritatea look good "do stuff" &"go places" ceea ce nu poti spune despre tine cand esti in gips. Si cand iti zici tu cu umor ca alea's doar niste personaje pe cand tu esti ceva real, cu intelect si viata launtrica bogata, realizezi ca prietenii tai nu's personaje (ba da, sunt, dar nu la propiu) si ca ei se duc cat se poate de "in corpore" la toate petrecerile, concertele si intamplarile pentru care, de altfel, primesti si tu invitatii in fiecare zi... De-pri-mant! e-ner-vant!!
Investiti cu incredere in filme, reviste si muzici diverse si noi. Redescoperiti biblioteca! Sigur au ramas cateva carti bune necitite. (Ce-i drept, in 3 zile de stat in gips la Livigno am terminat Herzog. Problematic dup-aia a fost ca dintre cele 8-9 incepute, sa gasesc o alta carte care sa ma prinda si sa-mi consume timpul.) Ce m-a mai scos din nervi (dar mi-a facut oarecum altii) a fost sa citesc finally toate mailurile si link-urile interesante primite din decembrie incoa'. Sa trec prin tot felul de studii, articole, statistici, glumitze, comicsuri, site-uri, spoturi, barfe si can-can-uri. Info is good. Da', evident, te si oboseste. Si te frustreaza. Stii, de la nivel de tastatura, cam tot ce se-ntampla-n lume, oras, agentie, gashca iti vin sute de idei pe ora da' nu prea te poti implica in nimic. Speri doar sa tii minte ce e important si sa pui in practica cand oi putea pune picioru-n pamant.
O alta chestie care mie mi-a facut bine a fost papa bun. Dupa bulimia care se instaleaza la cateva zile dupa accident, cand incepi sa te obisnuiesti cu statul in fund cu piciorul pe perne, la gheatza, constati ca daca nu te opresti risti sa nu-ti mai poti ridica minunata faptura de jos. Cu atat mai putin in singurul picior valabil ramas. Asa ca faci lista de do's and don'ts si te tii (ce ocazie minunata) de ea:
Do's: lactate slabe, degresate, peste (mai ales somon, sardine), carne de pui/curcan fara grasimi, legume si verdeturi (broccoli, morcovi, dovleac, fasole, naut), fructe (struguri; mere - care sunt cica tare bune la lipit oase, pentru ca au boron, o substanta care favorizeaza absorbtia de calciu), migdale neprajite, seminte de susan, cereale integrale fara zahar, fructe uscate (mai ales caise, prune si curmale), sucuri de fructe, pasta de tomate si paste integrale gatite fara grasime, paine integrala putina si MULTA APA MINERALA (oricat ai vrea sa eviti drumul pana la baie)!!!
Don'ts: Cafea (de la 1 in sus, roade tot calciul), sucuri carbonatate, ciocolata, sare, lactate, carne rosie, fast food, alcool, paine si patisericale. Nu doar pentru ca ingrasa ci pentru ca ataca fix oasele.
Cast-away fashion e o categorie de tot rasu'-plansu’. Da’ trebuie sa te resemnezi si sa mai uiti de stil si de perechile de cizme/rochiile/ ciorapii colorati/paltoanele pe care n-o sa le mai porti toata iarna. Prietenii tai buni sunt pantalonii largi de trening (eu am optat pentru unii L, cu 2 marimi mai mari dar extrem de eficienti la incorporat piciorul in gips si la dezvelit acelasi membru pentru tratamentul cu gheata) si hanoracele cu buzunare. Buzunarele sunt un “must have” al sezonului, pentru ca te ajuta sa cari chestii de colo colo. Cu cat mai multe, cu atat mai bine. Sosetele sunt un capitol important: trebuie sa fie groase, ca n-ai chef sa te-mpiedici in papucii de casa; cat de cat tratate anti-alunecare (modelul cauciucat partial in talpa e pur si simplu “state of the art” si sa nu stranga glezna. Sunt foarte utile in procedeul macara, folosit pentru a muta si aseza de colo colo piciorul cu mana.
Masaj! Nu e moft ci se impune. Dupa o saptamana de dormit in aceeasi pozitie cu piciorul gipsat pe perne si de stat in fund pe canapea cat e ziua de lunga vei urla garantat dupa un masaj, cat o fi el de neprofesionist. Daca glezna nu e-n gips atunci si laba piciorului trebuie masata. Mai ales ca-ti arata clar ca nu-i convine ca intre tine si ea s-a interpus restul piciorului si gipsul. Cu mine a fost complicat, mai ales dupa zbor, cand tot ce ramane liber din piciorul accidentat de umfla dureros de la presiune. Glezna anghilozata, picior rece bocna, movuliu - da, stiu, culoarea invingatorilor - durere generoasa. Fara masaj si gheata as fi fost foarte nefericita.
Asa ca insistati pentru masaj. Fara rusine. Cei din jur ar trebui sa se simta motivati sa va serveasca. Dupa masaj sunteti alt om...un tiran mai mic, mai vesel, mai linistit si inclusiv mai capabil sa-si care si singur niste lucrusoare :).
Cam asa, pe scurt, despre supravietuirea in gips si carje. All in all, se poate trai si-asa...o vreme. Important e sa te amuzi cat poti de situatie si sa te disciplinezi. Sa nu te lasi controlat si sa-ti gasesti feluri de-a-ti antrena mintea si umorul, ca de muschi nu poate fi vorba.
some kind of art project
O idee batuta in cuie frumusel de Alex Galmeanu. Ma duce, lateral, cu gandul la povestea cu fiul care batea cate-un cui in usa pentru fiecare greseala comisa. Stiti morala. In arta ea se mai schimba...
Gasita la Daniel Voicu
Monday, 1 February 2010
Enter 2010
Iata-ma si-n 2010. Incepuse bine. In Livigno, o statiune cu totul si cu totul duty free din Alpi, la granita dintre Italia si Elvetia...la zapada de-un metru juma', cea mai de-la-mama-ei pizza (de retinut si de reeditat varianta cu ricotta si spanac), cele mai cu vino-ncoa paste (traditionalii Pizzocheri Valtellinesi din faina integrala cu salvie, legume, branza proaspata si muuult parmezan) cel mai ieftin alcool, in fel si chip servit (a se citi rom cu ceai si nu invers, whiskey cu ceva cafea nu irish coffee) si cele mai multe si bune partii.
Ma cam codisem eu sa ma arunc chiar asa la o vacanta la ski, ca nu prea ma gaseam in cea mai buna forma fizica (programul post honneymoon devenise criminal si incompatibil cu sala) si ma cam visasem in stransa relatie cu o fractura…nu imposibila daca te gandesti ca veneam dupa un an de pauza si fara vreo tura de incalzire pe partiile autohtone.
But I'm no chicken. Doar mergeam acolo cu nasii nostri, cu care cu greu ne putem vedea, ei ducandu-si traiul si muncile la Londra. Ratiunea i-a dat, asadar, ignore intuitiei si intoxicatiilor sub forma de vise rau-prevestitoare. Asa ca, dupa o mobilizare exemplara din partea proaspatului sot, o saptamana de ski in Italia a devenit evadarea perfecta. Iata-ma deci in clapari, pe schiuri, complet echipata, loving every bit of it (dupa stressul de inceput si o tona de ezitari).
Aici se rupe filmul. Ziua 3, spre final, dupa "no woman no fall" si dupa o pauza in varf de munte (pe la 3000 si) si-o gura de Bombardino (un lichior de ou delicios servit fierbinte, la cana, cu frisca si pai) absolut necesar din cand in cand pe cele minus 25 de grade la care ne dadeam: genunchiul stang cedeaza, cadere banala, cu schiurile in picioare si-un trosc suspect care ma arunca iremediabil in valea plangerii. Urmeaza 10 minute de durere atroce si frig plenar in asteptarea paramedicilor salvamontisti. Prima targa soseste dar se opreste mai sus pe partie, pentru domnul care tocmai facuse un infarct. Dam, stringand din dinti, prioritate cazului mai sus amintit si-ncercam sa explicam in italiana aproximativa (invatata in adolescenta de la Non E la RAI :)) ce ne doare. Vorba nasului Costel, ajuns ingrijorat la locul faptei: "trebuia sa se-ntample asta ca sa ne dam seama ca Irina stie italiana!" Atunci am ras.
Dupa verificari la piciorul suspect timp in care injuram intens pe si de saraca mama a salvamontistului si-n general orice-mi intra in vizor - in mare parte schiuri si clapari din directia carora se auzea "is she allright? avete bisogno di aiuto? did anyone call the banana? (adica targa)" - se decide ca nu pot merge pe picioare pana la telecabina si ca voi face coborarea vietii mele, atarnata pe targa intre doi minunati schori salvamontisti, pana jos, la baza muntelui. Adica cam10 minute interminabile (nu stiu exact ca am cedat la un moment dat) in care m-am tinut de targa pana nu mi-am mai simtit mainile - in fine si din cauza frigului. 10 minute incepute pe "all is full of love" cantat in cap, cu ochii mari la crestele si varfurile brazilor, la cerul ala limpede de ger, la cabinele cu turisti care urcau; apoi teleschiul, iar telecabinele, apoi un drum prin padure, niste schiori curiosi, apoi ups! o galeata de zapada pe fata - ca bravii mei schiori franau si virau cu mine-n carca pentru binele nostru :); ups, o denivelare de m-am intors vreo 90 de grade intre cei doi, ceea ce mi-a reamintit sa injur si la scurt timp sa ma rog in fel si chip sa se termine; dar nu ajunsesem nici macar la jumatatea drumului, coboram in viteza si muream de frig si de frica, imi inghetase zapada pe fata, strangeam din gene si ele intepau. Dupa asta am pierdut sirul, nu mai stiam sub ce teleferic suntem, nici cat mai e, da-mi aminteam perfect versurile de la "for whom the bell tolls"
Dupa alte cateva masti faciale cu zapada si intoarceri cu targa demne de triplu-lutz-urile din patinaj, ajung la caldura, in ambulanta unde un asistent imi da jos zapada de pe fatza si ma felicita pentru conversatia spumoasa (asa fac io cand mi-e frica) si apoi la spital.
De pe targa pe masa, jos textila si armatura (claparii ies cel mai greu din piciorul deja umflat) si da-i investigatii cu urlete si proteste monosilabice, si eu si doctoru’ complet lost in translation. Piciorul se verifica cu blandete si-apoi se inoada in cateva sensuri pentru stabilirea pagubelor. La aparate Dr. Giacomo Barbalace dupa cum zice ecusonul, drept pentru care pufnesc. Hai ca ma tin bine!
Dupa cam o ora de radiografii si RMN se insinueaza un diagnostic de fractura dar nu se iau masuri importante in afara unui bandaj elastic. Sunt retrogradata la scaun cu rotile si-apoi la carje si trimisa acasa cu reteta de painkiller si rugamintea de a reveni a doua zi pentru tratament allinclusive. RMN-ul nu-si dezvaluie tainele imediat si, fiind eu un oaspete de seara al spitalului, plec fara un diagnostic clar. Revin a doua zi dupa o seara complicata inceputa cu urcatul celor aproximativ 40 de trepte, inguste de 1 metru si inghetate, asternute in cel mai pur si logic stil de arhitectura montana de la locul maxim pana unde putea urca masina si pana la usa pensiunii unde eram cazati.
Ideea e ca un picior umflat si dureros care trebuie tinut intins perfect iti cam anuleaza placutul obicei al urcatului scarilor, operatiunea necesitand 10 minute de analiza, discutii, vaicareli si lacrimi mandre pana la gasirea solutiei: “da-le dracului de carje, ca n-ai forta-n maini nici sa mergi. Te car eu!” Asa ca, pe intuneric si printre nameti cat mine, am urcat culoarul de scari in bratele iubitului meu, intr-o pozitie demna de o fosta balerina de scoala primara :) Semispagat-ul in aer cu piciorul sustinut intr-o mana intra de atunci printre schemele obligatorii din patinajul artistic.
Ala a fost momentul in care am realizat cat de greu urma sa fie si cat de bine graia baiatul ala care pe langa “wear sunscreen” zicea ceva si de “be kind to your knees/ you’ll mis them when they’re gone”. Ceva ce n-am inteles decat pe 5 ianuarie 2010. Dupa urcatul scarilor, care dura, in medie, vreo 8-10 minute, am stabilit rand pe rand recorduri si la probele: “dus la baie” – 10 minute, imbracat pentru stat in casa - 15 minute, imbracat pentru iesit afara - 20 spre 25, somn – 4-5 ore cu pauze, etc.
A doua zi a fost si aia cu diagnosticul final (fractura platou tibial extern cu intindere ligamente colaterale si hemartroza), cu punctia pentru scoaterea lichidului adunat la genunchi (devenise saracul un fel de ticking bomb), cu gipsul (ceva fitzos, dintr-o rasina acoperita cu mult bandaj elastic) si Рde departe cel mai horror moment- prima mea injectie in burta (util daca nu vrei complicatii cu tromboze si vene blocate, dar de vis pentru o iubitoare de ace) pe care urma sa mi-o autoadministrez pr̻t de 30 de zile, in fiecare zi de atunci incolo. Inutil sa povestesc cu cata naturalete mi se explicau grozaveniile astea, eu insistand mai in italiana mai in engleza ca n-am ioc de experienta la fracturi. Sincere felicitari, zice Dr. Barbalace! Si cam atat.
Drept consolare, cam la vremea injectiei, din salonul alaturat rasuna urletele unei alte domnisoare … o fractura de femur de toata frumusetea care ma arunca pe mine intr-un derizoriu de tot orgoliul ranit. Zic multumesc si ma recunosc norocoasa inclusiv la sugestia asistentei medicale Martina, altfel toata un zambet si-o-ncurajare, dar cam depasita de situatia din cealalta camera. Busy day in statiunea de ski.
Parasesc astfel scena principala si ajung in carucior cu rotile, la triaj la semnat fisa de externare unde ne-o luam, consortul si cu mine, intr-un mare fel. Cum numai o companie de asigurari ti-o poate servi… Pe scurt, caci povestea merita o dezvoltare separata, platim toate serviciile medicale golindu-ne cardurile si (in)jurand razbunare!
Ne mai ramaneau trei zile pline de stat (si nimic mai mult) cu piciorul sus, la gheata (care se gasea gratis pe toate drumurile si balcoanele), in minunatul si frustrantul Livigno, urmate de-un drum de-o zi cu masina pana la Milano si zborul inapoi acasa, unde m-astepta carantina de-o luna etc. Nimic mai simplu. Dar despre asta, in episodul urmator…
Thursday, 14 January 2010
exit 2009 enter 2010
Sigur, postu' s-ar cere deja la trecut...dar indurati-va de draftul meu, perpetuu actualizabil. Ce sa fac? Is doar o fata care ezita mult...mai ales in fata computerului :)
Doo mii noua a fost despre cel putin o chestie noua si despre toata zarva pe care o presupune orice noutate. 2009 ne-a adus 9 un nou statut in scriptele statului. De prin luna 9 (ce coincidenta nepreparata) mi-s femeie maritata. Pam-pam! Ocazie cu care am aflat (de la niste maestri in domeniu) ca as putea incepe cu succes un business in domeniu, daca nu m-ar speria intr-atat ideea contactului programatic nemijlocit si nepotolit cu bride si groom-zillas, fie ei si din specia modern, creativ, cu timp putin, asteptari offbeat si nicio intentie de a da toti banii pe-o nunta.
Asadar in 2009 m-a luat si dusi am fost. Ce mai ramane de povestit din anu' care s-a dus merge si cu liniute:
Doo mii noua a fost despre cel putin o chestie noua si despre toata zarva pe care o presupune orice noutate. 2009 ne-a adus 9 un nou statut in scriptele statului. De prin luna 9 (ce coincidenta nepreparata) mi-s femeie maritata. Pam-pam! Ocazie cu care am aflat (de la niste maestri in domeniu) ca as putea incepe cu succes un business in domeniu, daca nu m-ar speria intr-atat ideea contactului programatic nemijlocit si nepotolit cu bride si groom-zillas, fie ei si din specia modern, creativ, cu timp putin, asteptari offbeat si nicio intentie de a da toti banii pe-o nunta.
Asadar in 2009 m-a luat si dusi am fost. Ce mai ramane de povestit din anu' care s-a dus merge si cu liniute:
- experienta "fata cu parul de foc" din perioada ianuarie - aprilie (o fixatie mult infranata si previzibil "tribute" Tori Amos) Asa se consuma si maxima mea razvratire impotriva casatoririi (se stie, nu faci experimente capilare in anul cu nunta. U just don't! :P)
- Londra in martie: din seria "the daffodils looked lovely that day" in Hyde Park, plus reintoarcerea la locul crimei - Portobello Sunday market - unde armele letale fura niste rochii si niste gablonturi vintage iar victima eu; se mai bifeaza cu mandrie Brick Lane si Spittalfields pe care le ratseram in alte dati; totul cu 5zile de soare, asta ca sa ne razbunam pe first time-ul ploios si fruguros din acel iulie londonez.
- Budapesta in august, la Sziget, intr-o gasca colorata si deloc plictisitoare: 5 fete cucuiete, fiecare semanandu-mi si enervandu-ma intr-un fel :) M-au dus pe sus Snow Patrol, am descoperit pe bune Editors (mai ales ca au venit si la Bucuresti odata cu noi in acelasi avion!!), am re-evaluat Placebo cu noul baterist indracit, am pierdut niste lucruri si-am castigat altele.
- si-apoi Paris in septembrie (tout simple, tout a la legere, tout culinaire) unde-am mancat pentru prima si ultima oara stridii, ceea ce nu pot spune despre fratii nevertebrati terestri - deliciosii escargotzi, cum le-am zis si cum le-om mai zice; unde ne-am pierdut mintile mancand, cu vin si bere nefiltrata si conversand cu frantzuji bonomi si mandri, de la tara, o mie de feluri de foie gras si de branze, in cele ... sa tot fi fost 4 ore... la targul de produse BIO de pe malul Senei; unde-am haladuit cateva nopti albe bune cu Simona (o fosta colega de camin si de Politice) si cu-al ei Stephan (cel mai "barbat de calitate", cum ii place domnului sa se intituleze, in cea mai haioasa romana), gasind Parisul neturistic si China town-ul local; unde am recidivat cu vreo 12 carti noi la ce mai fascinanta librarie din lume - Shakespeare & co de langa Notre Dame; unde-am mancat sumar, in varful patului, cei mai doi mango imensi copti; unde m-am indragostit de branza de capra.
- imediat dupa, Maroc - cu plajele pustii din Essaouira; cu kiterunners si surfers; cu cei mai buni creveti la abur, cu patrunjel si usturoi, cu peste cules acu sh fript acush pe carbuni si servit cu cei mai buni cartofi prajiti din viata mea, pe-un colt de plaja de Atlantic, langa Sidi Kaouki, chez Abdou, celibatarul cu 8 neveste care mi-o petzit-o pe bunica, fara sa para a glumi prea mult; cu plimbarea de la Diabat, pe caii arabi, la apus, pe malul oceanului si printre dune, plus Cola la 0.66 ml bauta pe-nserat in ghereta unde tragea, zice vorba localnicilor, insusi Jimi Hendrix; plus cele mai frumoase dimineti in camera terasa de la ultimul cat al riad-ului alb, unde se sade asa de bine si-unde se vede si se simte oceanul.
- iar Maroc, adica bazar ametitor, culori, covoare berbere (absolut incredibile) si cutii magice din lemn de tuia, 2 camasi de femeie frumoasa - una alba alta albastra, un sal albastru touareg, baboush-i din piele colorata pentru toata familia, un souk murdar in Essaouira si-unul de nepatruns in Marrachech - orasul labirint, imposibil de pus pe o harta, mistic si infricosator (mai ales la prima vedere, noaptea, dupa o zi de calatorit), atatator si generos la inserarea numarul 2; indestulator si plin de lectii, unde totul e de vanzare si de negociat. inclusiv drumul inapoi la riad. Nu degeaba e Djma El Fna monument Unesco: e un fel de matca a lumii asteia amestecate, spirituala nu religioasa, vie dar mereu la un pas de moarte; Unde te misti prostit si dezorientat, ca un micro pixel intr-o animatie amorfa, printre cobre si fachiri, dansatoare din buric travestiti, inghititori de flacari si sabii, ghicitoare care te urmaresc facandu-ti semne cu mana tatuata in henna si cu ochii intensi si unde la fiecare colt ti se ofera o noua initiere. Unde, odata aclimatizat, te bucuri de cele mai bune portocale, de gigantice curmale si smochine si de cel mai viu joc culinar...in miezul pietei, la kilometricele tarabe pline de bunatati cantate si laudate de mii de muezini ai comertului cu hrana. Unde sa vorbesti romaneste e divin pentru ca-ti mai da inc-o senzatie indescriptibila: bucuria si eliberarea care te cuprinde cand vezi fetele exasperate si deznadajduite a celor care se chinuie sa te agate intr-un troc, chilipir sau o "taina" ghicindu-te dupa limba vorbita. Marocanii n-au invatat inca romana. Raman perplecsi cand n-au cum sa te-apuce. Si tristi. De-aia noi am alternat limba de conversatie ... franceza fiindu-ne cea mai de pierzanie :) In general, nu si-n gradina Majorelle, descoperirea umbroasa si vegetala a lui Yves Saint Laurent si oaza preferata a turistilor cu gust, dupa obositoarele ore in medina cea autentica si misterioasa, care-si incearca neobosit veneticii veniti sa-i zgandare secretele.
- si-ar mai fi despre Maroc (dar mai pastrez si pentru o sedere lenesa la ceai de menta, cu prieteni) si-o sa mai fie...vrem in desert, in munti Atlas, la Fez si-n nord.
Am lasat din 2009 multe nepovestite. Carti, concerte, filme, petreceri, intamplari initiatice cu final prost, oameni noi si ne-prietenii. Sa-mi fie de bine si-nvatatura de minte. Ca de trait, pe 2009 l-am cam trait.
Thursday, 5 November 2009
the wall is dead, long live the wall
The U2 free Berlin concert is not so free after all. Things are quite ironic, really, as the organizers have put up some barriers to prevent people with no (free) tickets to peek and catch some glimpse of the U2 concert celebrating the Fall of the Berlin Wall :).
Let's repeat: they've built a wall around a concert dedicated to the wall that has come down. Ain't that a free and logical world? It should've been more like in the "where the streets have no name" video, if you ask me.
More here
Let's repeat: they've built a wall around a concert dedicated to the wall that has come down. Ain't that a free and logical world? It should've been more like in the "where the streets have no name" video, if you ask me.
More here
Wednesday, 4 November 2009
saraci cu duhul si cu mai ce?
Prima "fericire" e cea a saracilor cu duhul, zice morala crestina. Si nu vreau sa comit vreo proasta citire a literei Domnului dar cred ca saracia duhului bate bine spre umilinta, lepadare de orice avere, mai ales spirituala. Zice aici ca Bunuri precum sanatatea fizica, puterea, gloria, calitatile intelectuale sau spirituale, sunt o tentatie constanta pentru a uita de Dumnezeu sau pentru a-ti pune propria încredere în valorile umane. De aceea trebuie un minimum de suferinta, saracie materiala, vreun insucces pentru ca omul sa ia cunostinta de adevarata sau fictiva sa saracie spirituala.
Daca mai luam in calcul si faptul ca romanul de rand, bun crestin de gura, nu are chiar o atitudine intr-atat de sofisticata fata de aceasta sintagma din biblie, s-ar putea spune chiar ca ne lasam mioritic in baza a "ce-o da Domnul", "mai bine sarac si curat", "crede si nu cerceta" si alte felurite forme de obedienta si renuntare. Ce mai, e clar ca romanu' nu problematizeaza el asa fin despre credinta, nefiind un cercetator al propriei religii ci un simplu declarator - asta in cazul in care religia crestina nu-i e, ca multe alte lucruri, tot un "dat" la care nu comenteaza.
Acum, sa pasim in viata reala si sa vedem ce efect are o asemenea religiozitate asupra felului in care traim. Nu demult Michael Shermer un mare sceptic in viata si un si mai mare avocat al stiintei observa consternat cat de multa religie se face la noi in scoli. Nu mai vorbim de nebunia anti pasapoarte bionice, de cozile la diverse moaste si tot ocultismul care fac din stirile de la ora 5 cu exorcizari si Tanacu, varfuri de audienta. Suntem niste mari religiosi. Niste oameni cam putini la minte si cam mici la suflet, fara sa avem vreo treaba cu raiul promis saracilor cu duhu (ala e pentru aia care chiar se cerceteaza).
Dar sa revenim la ponoasele din viata de zi cu zi. Unele grave. Au cercetat unii (de la o revista, Reproductive Health ii zice) si au descoperit o asociere puternica intre nivelul de religiozitate dintr-o tara si rata cazurilor de adolescente insarcinate (ma rog, de teenage birth rate e vorba da' mi-e greu/lene sa traduc cum trebuie). Si corelatia e fix invers fata de cum s-ar astepta niste religiosi care vor sa educe cu "frica de Dumnezeu". Cu cat statul e mai religios, cu atat numarul nasterilor printre adolescente e mai mare. Citez: “religious communities in the US are more successful in discouraging the use of contraception among their teenagers than they are in discouraging sexual intercourse itself”.
Vedeti aici metodologii si explicatii pentru aceasta frumoasa concluzie iar noi sa mergem mai departe cu "rationamentul care ne doare".
La noi treaba asta cu religiozitatea se traduce in ascundere, tot soiul de tabu-uri in familie, in frica si-n paralizare. Si-apoi in nenorociri personale mai mult sau mai putin finale. N-o sa ma refer aici doar la copiii pe care-i nasc fetele din familii traditionaliste si la "situatiile sociale" care infloresc de-aici incolo. Pentru ca, daca totusi nu nasc (pentru ca folosesc totusi mai mult sau mai putin contraceptive sau solutia avortului), aceste fete - crescute atat de "in spiritul" societatii noastre de retrograzi cu zambet mandru pe fatza - patesc mai incolo in viata altele, ca doar de-aia suntem fruntea in Europa la mortalitatea cauzata de cancerul de col uterin (de exemplu).
S-o spunem p-aia dreapta: nu suntem religiosi, suntem muti si gresit "rusinosi". Nu numai ca in Romania nu se face educatie sexuala in familii...dar nici educatie medicala nu pupam. Mai ales daca educatia medicala implica referiri la organe sexuale sau orice pe-acolo.
De-aia-mi vine sa le zic tuturor celor care fac campanii pe cancer de san sau col uterin: primul pas ar fi sa ne educam mamele sa vorbeasca deschis si natural despre sex, igiena si preventie cu fiicele lor. Sa nu mai fie nici sexul nici vizita la ginecolog asa un tabu sh-un bau-bau.
Daca mai luam in calcul si faptul ca romanul de rand, bun crestin de gura, nu are chiar o atitudine intr-atat de sofisticata fata de aceasta sintagma din biblie, s-ar putea spune chiar ca ne lasam mioritic in baza a "ce-o da Domnul", "mai bine sarac si curat", "crede si nu cerceta" si alte felurite forme de obedienta si renuntare. Ce mai, e clar ca romanu' nu problematizeaza el asa fin despre credinta, nefiind un cercetator al propriei religii ci un simplu declarator - asta in cazul in care religia crestina nu-i e, ca multe alte lucruri, tot un "dat" la care nu comenteaza.
Acum, sa pasim in viata reala si sa vedem ce efect are o asemenea religiozitate asupra felului in care traim. Nu demult Michael Shermer un mare sceptic in viata si un si mai mare avocat al stiintei observa consternat cat de multa religie se face la noi in scoli. Nu mai vorbim de nebunia anti pasapoarte bionice, de cozile la diverse moaste si tot ocultismul care fac din stirile de la ora 5 cu exorcizari si Tanacu, varfuri de audienta. Suntem niste mari religiosi. Niste oameni cam putini la minte si cam mici la suflet, fara sa avem vreo treaba cu raiul promis saracilor cu duhu (ala e pentru aia care chiar se cerceteaza).
Dar sa revenim la ponoasele din viata de zi cu zi. Unele grave. Au cercetat unii (de la o revista, Reproductive Health ii zice) si au descoperit o asociere puternica intre nivelul de religiozitate dintr-o tara si rata cazurilor de adolescente insarcinate (ma rog, de teenage birth rate e vorba da' mi-e greu/lene sa traduc cum trebuie). Si corelatia e fix invers fata de cum s-ar astepta niste religiosi care vor sa educe cu "frica de Dumnezeu". Cu cat statul e mai religios, cu atat numarul nasterilor printre adolescente e mai mare. Citez: “religious communities in the US are more successful in discouraging the use of contraception among their teenagers than they are in discouraging sexual intercourse itself”.
Vedeti aici metodologii si explicatii pentru aceasta frumoasa concluzie iar noi sa mergem mai departe cu "rationamentul care ne doare".
La noi treaba asta cu religiozitatea se traduce in ascundere, tot soiul de tabu-uri in familie, in frica si-n paralizare. Si-apoi in nenorociri personale mai mult sau mai putin finale. N-o sa ma refer aici doar la copiii pe care-i nasc fetele din familii traditionaliste si la "situatiile sociale" care infloresc de-aici incolo. Pentru ca, daca totusi nu nasc (pentru ca folosesc totusi mai mult sau mai putin contraceptive sau solutia avortului), aceste fete - crescute atat de "in spiritul" societatii noastre de retrograzi cu zambet mandru pe fatza - patesc mai incolo in viata altele, ca doar de-aia suntem fruntea in Europa la mortalitatea cauzata de cancerul de col uterin (de exemplu).
S-o spunem p-aia dreapta: nu suntem religiosi, suntem muti si gresit "rusinosi". Nu numai ca in Romania nu se face educatie sexuala in familii...dar nici educatie medicala nu pupam. Mai ales daca educatia medicala implica referiri la organe sexuale sau orice pe-acolo.
De-aia-mi vine sa le zic tuturor celor care fac campanii pe cancer de san sau col uterin: primul pas ar fi sa ne educam mamele sa vorbeasca deschis si natural despre sex, igiena si preventie cu fiicele lor. Sa nu mai fie nici sexul nici vizita la ginecolog asa un tabu sh-un bau-bau.
Tuesday, 3 November 2009
Santa, u're fired!
Cica prin anumite state mai cu coloana, mai cu personalitate europeana sau mai stabile la capitolul patriotism, Mos Craciun si-ar cam lua-o anul asta. portrivit unui articol din financiarul, retailerii din Cehia ar cam vrea sa renunte sa-l mai plimbe pe Moshu' ca pe urs, de dragul vanzarilor, pentru ca nu-si prea mai face treaba. Cehii il vad pe anglosaxonul in haine rosii un simbol al vestului, adica locul de unde vin problemele si criza.
Incredibil, dar adevarat! Santa Claus a fost trecut pe lista de disponibilizari in Cehia. In orice caz, unul dintre cele mai mari lanturi de magazine ale tarii, Tesco, si-a propus sa renunte in acest an la serviciile simpaticului batranel. Iar exemplul Tesco va fi urmat, cu siguranta, si de alte companii de desfacere. „Un lucru este cert: anul acesta vor fi mai putini Santa, pentru ca pot avea un impact negativ asupra starii de spirit a consumatorilor.
De data aceasta, continua Mikes (expert in reclama), „oamenii vor vedea adevaratul Craciun cehesc, traditional”. Inevitabil, se naste intrebarea: sa fie criza scuza ideala pentru revenirea la obiceiuri uitate, dar mai putin costisitoare? De ce nu, in ultima instanta.
„Lanturile comerciale vor promova traditiile locale pentru Sarbatorile de Iarna, iar coloritul national va fi raspunsul nostru la globalizare”, a pus Mikes punctul pe „i”.
UPS! dupa ani de marketing alb-rosu de Craciun, Santa Claus NU mai vinde!!! Asta in Cehia (singurii care n-au ratificat tratatul de la Lisabona. Ca la noi, in bamboo, colectia de mos craciuni si craciunitze a ocupat juma' de magazin inca din octombrie!
Incredibil, dar adevarat! Santa Claus a fost trecut pe lista de disponibilizari in Cehia. In orice caz, unul dintre cele mai mari lanturi de magazine ale tarii, Tesco, si-a propus sa renunte in acest an la serviciile simpaticului batranel. Iar exemplul Tesco va fi urmat, cu siguranta, si de alte companii de desfacere. „Un lucru este cert: anul acesta vor fi mai putini Santa, pentru ca pot avea un impact negativ asupra starii de spirit a consumatorilor.
De data aceasta, continua Mikes (expert in reclama), „oamenii vor vedea adevaratul Craciun cehesc, traditional”. Inevitabil, se naste intrebarea: sa fie criza scuza ideala pentru revenirea la obiceiuri uitate, dar mai putin costisitoare? De ce nu, in ultima instanta.
„Lanturile comerciale vor promova traditiile locale pentru Sarbatorile de Iarna, iar coloritul national va fi raspunsul nostru la globalizare”, a pus Mikes punctul pe „i”.
UPS! dupa ani de marketing alb-rosu de Craciun, Santa Claus NU mai vinde!!! Asta in Cehia (singurii care n-au ratificat tratatul de la Lisabona. Ca la noi, in bamboo, colectia de mos craciuni si craciunitze a ocupat juma' de magazin inca din octombrie!
lecturi ostentative
Ce va ziceam eu ca orasul citeste? In seara asta o face mai abitir, cu proiectul LECTURI URBANE marca civika. Multumesc Sandra pentru invitatie!
Hai,deci, la 7pm la metrou Aviatorilor sa citim din cartile pe care le caram cu noi sau din cele pe care ni le-or da organizatorii. O sa fie o plimbare minunata! Trebuie sa fiu acolo cu creionul de sociolog in mana. Astept reactii! :)
Thursday, 29 October 2009
HELP
Niste oameni "de aluat bun", vorba lu' Bazavansi-un proiect care pana acum n-a atras nicio mare companie cu buget de CSR. Pasi catre viata cauta sa stranga 20.000 Euro pentru copiii bolnavid e cancer de la Marie Curie.
Monday, 26 October 2009
Fuck the NEW! oda pase-ismului
NU chiar din seria SUS Clasicii (dupe cum ne invata filantropica lui Caramfil)da' buna. N-o sa va explic, o sa-ncerc sa va zic.
De la WIRED, un articol manifest impotriva cultului - extreeem de costisitor - al noutatii si-o propunere: The Cult of the Somewhat Delayed.
E nevoie de contra-cult ca asta - cu followers, doctrina si tot tacamul - ca sa nu parem prea Amish in lumea asta a superNOU-ului. Adica daca deabia acum descoperi Harry Potter sau Madmen, sa nu-ti rada in nas niste up-to-date-ers cu viteza buna de download :)
The main purpose of the cult will be to allow us to enjoy two-year-old entertainment and technology without being corrupted by the heathen new-havers. In order to remain blissfully ignorant of spoilers and shiny new temptations, we will constantly live as if it were two years in the past.
Sa urmam toti acest contra cult daca vrem sa traim, de ex., mai ieftin si mai bine. Pentru ca the best way to instantly raise your standard of living is to live in the past. If you subsist entirely on two-year-old entertainment, and the corresponding two-year-old technology used to power it, you’re cutting your fun budget in half, freeing up that money for more exciting expenditures like parking meters and postage.
Cultul asta e un protectionsim cosy, un fel de delay, cat sa ne permitem luxul unor actualizari mai lente, mai agale. O comunitate inchisa, exclusivista, care sa nu permita zadarnicirea cultului si a starii de bine. Wired o zice bine:):
Nobody in our cult will be allowed to view media from the outside. Those who mention Michael Jackson’s funeral will be banished from our society, and anyone who reveals the identity of the final Cylon will be killed.
Finalul articolului e foarte bun! de fapt tot articolul a iesit mai bun decat ce am reusit io aici, in incetineala mea demna de cultul lui somewhat delayed.
It is our fervent hope that all of you filthy unbelievers will respect our money-saving way of life, just as we respect your right to provide us with cheap entertainment. We just want to be left alone, and we hope you and the upcoming Clinton administration understand that.
De la WIRED, un articol manifest impotriva cultului - extreeem de costisitor - al noutatii si-o propunere: The Cult of the Somewhat Delayed.
E nevoie de contra-cult ca asta - cu followers, doctrina si tot tacamul - ca sa nu parem prea Amish in lumea asta a superNOU-ului. Adica daca deabia acum descoperi Harry Potter sau Madmen, sa nu-ti rada in nas niste up-to-date-ers cu viteza buna de download :)
The main purpose of the cult will be to allow us to enjoy two-year-old entertainment and technology without being corrupted by the heathen new-havers. In order to remain blissfully ignorant of spoilers and shiny new temptations, we will constantly live as if it were two years in the past.
Sa urmam toti acest contra cult daca vrem sa traim, de ex., mai ieftin si mai bine. Pentru ca the best way to instantly raise your standard of living is to live in the past. If you subsist entirely on two-year-old entertainment, and the corresponding two-year-old technology used to power it, you’re cutting your fun budget in half, freeing up that money for more exciting expenditures like parking meters and postage.
Cultul asta e un protectionsim cosy, un fel de delay, cat sa ne permitem luxul unor actualizari mai lente, mai agale. O comunitate inchisa, exclusivista, care sa nu permita zadarnicirea cultului si a starii de bine. Wired o zice bine:):
Nobody in our cult will be allowed to view media from the outside. Those who mention Michael Jackson’s funeral will be banished from our society, and anyone who reveals the identity of the final Cylon will be killed.
Finalul articolului e foarte bun! de fapt tot articolul a iesit mai bun decat ce am reusit io aici, in incetineala mea demna de cultul lui somewhat delayed.
It is our fervent hope that all of you filthy unbelievers will respect our money-saving way of life, just as we respect your right to provide us with cheap entertainment. We just want to be left alone, and we hope you and the upcoming Clinton administration understand that.
Thursday, 22 October 2009
Femeia romana, mama si amanta
Ce-mi place mie la metrou este ca poti face radiografii. Iar azi am avut trei statii pline sa ma uit la oameni ... ca-l uitasem pe Herzog, cu bizareriile lui, pe noptiera ... Si-am vazut femeia romana - in fine, de Bucuresti. Sa te tii bizarerii! Ce-am vazut m-a scos (sper eu, benefic) de sub contextul tip clopot de sticla al locului in care muncesc, unde femeile sunt "bune", fardate ca din revistele pe care le tin ocazional sub brat la tigara, intzolite frumos si atent, ba chiar spectaculos daca ma gandesc cu cat "sens" si histrionism poarta anumite haine sau accesorii deshantzate, musai de designer roman contimporan. Femeile din advertising n-au nici o treaba cu alea pe care le vezi la metrou. Cu cateva exceptii (zane eco-friendly care merg pe jos in ciorapi fuchsia sau fusta tutu, pe bicicleta sau cu metroul iarna), femeile din advertising merg cu masini mici, vesele, colorate si cochete sau cu muscle cars - puternice, fiabile, sharp &smart, uneori de-a dreptul corporate. De-aia o data ajunse la birou acestor femei le sta bine pe tocuri impecabile, perfect complementare tinutelor en couleurs sau all black with a twist (evident, fara stropi de noroi pe dres sau jeans). Totul e armonizat, studiat iar derapajele sunt controlate, intentionate, din seria "tzol statement". In fine, ati prins ideea!
La metrou e altfel, intr-un fel care m-a facut sa ma intreb la ce se gandesc aia care zic de romancele frumoase de pe strada. La metrou ele sunt fie sterse, fie stridente ...cu varianta de mijloc a incercarilor timide si stangace de "outfit cumva ca-n reviste". Sa exemplific, pana nu incepe toata lumea sa ridice piatra: de ce sa pui un ciorap bordeaux - prune, din dantela groasa "de boudoir" pe un picior grasun incaltat in sandale maro cu decupaje, la o tinuta cu gri si maro, jumate "boring de office" jumate matase inflorata de doamna cu istoric hippie? De ce un costum negru cu camasa alba si pantofi de lac, cu platforma (dar genul acela care copiaza pantoful cu talpa subtire, doar ca talpa se inalta triunghiular, rigid si coltzos facand purtatoarea sa para incaltata cu doua bucati de lemn)? De ce ruj rosu strident, pe un ten palid, la o tinuta anonima, gri, + un par vopsit agresiv in negru cu reflexe albastrii? De ce blugi prespalati, de vara, mulati fara sa fie elastici, scurti pana la glezna, de sub care se itesc niste ciorapi negri, opaci si grosi care intra apoi in pantofi din velur albastru electric potriviti pentru un cocktail, totul accesorizat cu geaca sport, de tercot si rusac minuscul de piele ecologica, plus o pleata neregulata, in vant. De ce cizme "in trend" peste genunchi, la o pereche de pantaloni scurti, pana la jumatatea coapsei, mulati, lasand sa se vada piciorul in ciorap negru, transparent + pulover maro si unghii roz? de ce geaca de fas galben canar la pantaloni alb, cercei de plastic albi si cizme cu toc si siret din musama galbena, plus o punga galbena, perfect asortata si unghii false, vopsite "frenci"? De ce costumatie de "femeie respectabila" cu tapaj si ruj de matroana de bordel?
De ce nu ne plac simplitatea, armonia, curatenia, autenticitatea? de ce ne razbunam pe tinutele de birou adaugand accesorii din plastic in culori care strapezesc dintii? De ce vrem si comod si sexy (stilul Libertatea, ca altfel ar fi posibila combinatia), nici prea sport, ca nu e sexi, nici prea de gala ca n-avem toate piesele? De ce nu avem stil dar asortam in continuare, cu religiozitate, geanta la pantofi?
Pentru ca romancele de la metrou sunt prinse intre a fi mame (la cratita, la datorie, la dispozitia barbatului si a copiilor) si amante (ascuns focoase, nerusinate la o adica si repede cazatoare la amantlac). Pentru ca li se pare prea babeasca simplitatea dar prea indraznet un outfit in intregime "altfel", cu personalitate pe care majoritatea nici nu si-l permit. Pentru ca nu au personalitate. Sunt cobaiii trend-setterilor de Can-Can si Click. Sunt copiile low-budget ale vedetelor ieftine. Sunt blond platinatul -pasaport pentru succes. Sunt ipocrizia cuminteniei patriarhale cu unghii cu abtibild inflorat si sclipici.
Mi-e dor de ce-mi povestea bunica despre doamnele din vremea razboiului, care-o duceau greu dar tineau la mantoul de stofa (carpit, poate, transformat dintr-o haina mai mare, rascroit), la simplitatea eleganta, la pielea curata si ingrijita, fardata cu zgarcenie sau deloc. Din toate astea frumusetea unei femei se vedea mai lesne, fie ea si partiala, intr-unul-doua detalii. Mainile curate, cu unghii scurte, pielea ingrijita, parul coafat sau strans – oricum ingrijit. Rochiile simple, sacourile cambrate, ciorapii remaiati, cu dunga, pantofii cu toc care respecta anatomia si frumusetea deopotriva, bijuteriile putine dar valoaroase (mostenire de familie). Nu discut despre moravuri. Mama si amanta s-au intersectat mereu in femeia romana. Insa cele doua nu se vedeau nicicum la metrou.
La metrou e altfel, intr-un fel care m-a facut sa ma intreb la ce se gandesc aia care zic de romancele frumoase de pe strada. La metrou ele sunt fie sterse, fie stridente ...cu varianta de mijloc a incercarilor timide si stangace de "outfit cumva ca-n reviste". Sa exemplific, pana nu incepe toata lumea sa ridice piatra: de ce sa pui un ciorap bordeaux - prune, din dantela groasa "de boudoir" pe un picior grasun incaltat in sandale maro cu decupaje, la o tinuta cu gri si maro, jumate "boring de office" jumate matase inflorata de doamna cu istoric hippie? De ce un costum negru cu camasa alba si pantofi de lac, cu platforma (dar genul acela care copiaza pantoful cu talpa subtire, doar ca talpa se inalta triunghiular, rigid si coltzos facand purtatoarea sa para incaltata cu doua bucati de lemn)? De ce ruj rosu strident, pe un ten palid, la o tinuta anonima, gri, + un par vopsit agresiv in negru cu reflexe albastrii? De ce blugi prespalati, de vara, mulati fara sa fie elastici, scurti pana la glezna, de sub care se itesc niste ciorapi negri, opaci si grosi care intra apoi in pantofi din velur albastru electric potriviti pentru un cocktail, totul accesorizat cu geaca sport, de tercot si rusac minuscul de piele ecologica, plus o pleata neregulata, in vant. De ce cizme "in trend" peste genunchi, la o pereche de pantaloni scurti, pana la jumatatea coapsei, mulati, lasand sa se vada piciorul in ciorap negru, transparent + pulover maro si unghii roz? de ce geaca de fas galben canar la pantaloni alb, cercei de plastic albi si cizme cu toc si siret din musama galbena, plus o punga galbena, perfect asortata si unghii false, vopsite "frenci"? De ce costumatie de "femeie respectabila" cu tapaj si ruj de matroana de bordel?
De ce nu ne plac simplitatea, armonia, curatenia, autenticitatea? de ce ne razbunam pe tinutele de birou adaugand accesorii din plastic in culori care strapezesc dintii? De ce vrem si comod si sexy (stilul Libertatea, ca altfel ar fi posibila combinatia), nici prea sport, ca nu e sexi, nici prea de gala ca n-avem toate piesele? De ce nu avem stil dar asortam in continuare, cu religiozitate, geanta la pantofi?
Pentru ca romancele de la metrou sunt prinse intre a fi mame (la cratita, la datorie, la dispozitia barbatului si a copiilor) si amante (ascuns focoase, nerusinate la o adica si repede cazatoare la amantlac). Pentru ca li se pare prea babeasca simplitatea dar prea indraznet un outfit in intregime "altfel", cu personalitate pe care majoritatea nici nu si-l permit. Pentru ca nu au personalitate. Sunt cobaiii trend-setterilor de Can-Can si Click. Sunt copiile low-budget ale vedetelor ieftine. Sunt blond platinatul -pasaport pentru succes. Sunt ipocrizia cuminteniei patriarhale cu unghii cu abtibild inflorat si sclipici.
Mi-e dor de ce-mi povestea bunica despre doamnele din vremea razboiului, care-o duceau greu dar tineau la mantoul de stofa (carpit, poate, transformat dintr-o haina mai mare, rascroit), la simplitatea eleganta, la pielea curata si ingrijita, fardata cu zgarcenie sau deloc. Din toate astea frumusetea unei femei se vedea mai lesne, fie ea si partiala, intr-unul-doua detalii. Mainile curate, cu unghii scurte, pielea ingrijita, parul coafat sau strans – oricum ingrijit. Rochiile simple, sacourile cambrate, ciorapii remaiati, cu dunga, pantofii cu toc care respecta anatomia si frumusetea deopotriva, bijuteriile putine dar valoaroase (mostenire de familie). Nu discut despre moravuri. Mama si amanta s-au intersectat mereu in femeia romana. Insa cele doua nu se vedeau nicicum la metrou.
Subscribe to:
Posts (Atom)
